De Crăciun, paşi de Fiu de Dumnezeu prin zăpada inimii

Sunt zilele acestea dintre cele în care e-atât de aproape Cerul de noi încât, dacă ne-am opri pentru câteva clipe-n loc, am şi putea auzi paşi de Fiu de Dumnezeu prin zăpada inimii. Suntem din nou pe prispa Crăciunului. Iubesc Crăciunul şi îl aştept cu o cuminte-nfrigurare în fiecare zi, şi-l trăiesc în fiecare an de parcă ar fi întâia oară. Îmi place să ştiu, dac-ar fi să socot, că-n fiecare om bun se-ascunde Cerul, bucată cu bucată, c-am şi putea spune că nici nu pleacă dintre noi Betleemul vreodată.

E-aproape Crăciunul. E timp de răscolit în toate sertarele sufletului şi de desprăfuit colinde dragi, de retrăit bucuria întâmpinării şi întâlnirii Icoanei Bucuriei Ce vine de Sus, de privit sfi-os prin cercevelele aşezate cruciş la ferestrele inimii, de cuibărit în căptuşeala de catifea a sufletului pe-aproape de Pruncul Iisus.

Vin colindătorii! Cântă pe la vetre de suflet copiii şi recheamă acasă bucuria. Ferestrele nu mai tăinuiesc, în seri ca acestea, nimic şi parcă şi ele tresaltă; uşile nu ne mai despart acum, ci ne-aduc laolaltă; se întinde o poveste între oameni şi-un ler şi-ai şi putea să te plimbi prin liniştea unor gânduri ce-ngână corul de îngeri vestind Domn din cer. Putem şi noi, ca şi ei, chiar acum, murmura? O, ce veste minunată! / În Betleem ni s-arată / Astăzi S-a născut / Cel făr’ de-nceput / Cum au zis prorocii. 

A şi plecat sufletul printre nămeţi pe uliţa copilăriei? Cântă ca şi cum înainte i S-ar şi înfăţişa Pruncul Sfânt? Asemeni îngerilor care doxologeau prin unghere de Cer, purtând flori de măr spre pământ? Trage cu privirea pe furiş către geana cerului ca nu cumva să scape din ochi clipa aceea tainică în care, răscolind pulbere de argint printre nori, Moş Crăciun îşi croieşte către copiii lumii noi şi-n fiecare an înnoite trecători? Azi cu strămoşii cânt în cor / Colindul sfânt şi bun, /

Tot Moş era şi-n vremea lor / Bătrânul Moş Crăciun.

Oare-am uitat între timp? Mai au serile de-aproape de Crăciun vreme de scotocit în dorul de tihnă, ca cea ascunsă-n poala mamei, cântând murmurat despre Pământul de Sus? C-aşa s-ar cuveni să ne-adunăm şi să cântăm: Coborât-au pe pământ / Îngerii Domnului Sfânt, / La păstori au alergat/Şi din somn i-au deşteptat, / La-nchinare i-au-ndemnat. Să fie-n fiecare casă seară de stat cu Dumne-zeu la masă. Şi de întoarce-re a sufletului pribegit acasă.

E-aproape Crăciunul. Ne strigă un înger pe nume. Ne-arată o Stea. Nu-i una ca oricare. E Una fără apus. E-o Stea Ce nu-şi ascunde Lumina, oricât de greu şi de amar ar fi aleanul de dus.

Şi-şi scoală capul de pe căpătâi trei magi şi se îndu-ioşează gândul că-i lasă-n prag pe toţi cei dragi şi pornesc prin pustiul dintre ţărână şi cer cu îndoiala că vor putea ajunge vreodată aşa de departe. Pornesc să caute şi să afle Betleem. Locul acela străluminat de Iubirea care toate le poate şi de care toate-toate se tem.

Purced magii câteşitrei pe Cale şi li s-aşază nisipul ars al grijilor nenumărate, pe care nu le mai ştiu, (pentru că-s fără de rost, de-aceea n-au nume pe care să-l ştie!) sub paşi ce-ar vrea să-nveţe mersul pe ape zbuciumate, în picioare. Duc aur, smirnă şi tămâie. Gândul curat, şi recunoscător, şi drept; lucrarea mâinilor ce nu uită menirea gândului înalt şi-o împlineşte-n faptă; şi rugăciunea care mângâie şi iartă. Aurul gândului botezat în făgăduinţa că Ceru-i pururi deschis spre cei ce-ar vrea să urce pământul acesta până în geana albastră, cea mai de sus, de-aproape de-al înveşnicirii vis. Smirna mâinilor ce trudesc netulburat şi neîndoios să împlinească fiecare (dar fiecare!) gând înalt şi frumos, ce-l poartă printre oameni pe Hristos. Tămâia rostirilor ce nu-şi uită menirea, aceea de-a fi răsfrângere de Cuvânt şi cuvinte, şi care rostesc Adevărul şi nu îndreptăţirea de sine, care răneşte şi minte.

Mă strigă şi pe mine un înger. Mă caut… şi-n mine m-adun şi mă chem. Nu-i rost şi nici timp să alerg pân’ la capăt de lume. Ar putea fi peste tot Betleem. Şi simt întărire, şi-un umăr neclintit aproape de mine. E Pruncul înfăşat în neputinţele lumii, Ce tuturor pare-a ne spune: „Nu te teme! Eu nu mă tem.” 

Mă-ntreb adeseori şi gândul meu s-ar vrea rostit şi în cuvinte de rugăciune. Cum ar fi să ne putem privi unii pe alţii, şi împreună Cerul Înalt şi deloc pustiu, şi viaţa cu ochii larg deschişi ai copiilor în zorii zilei Crăciun?

Nu cred ca cineva să fi uitat… Bucuria de-a fi primit darul cel mult-aşteptat (uneori aşaaaaa de neînsemnat!), încredinţarea că Moşul blând şi bun, şi-atât de îngăduitor cu nestatorniciile noastre „chiar a venit” şi făgăduinţa nerostită că va urma un an în care „mamă, am să fiu cuminte!”, ca să vină Bunul „şi la anu’, din nou”.

Mi-s „de acasă” toate-acestea şi port cu mine mai ales neastâmpărul genunchilor mici, plecaţi în murmur de ectenii-n Sfânta Liturghie, în ziua de Crăciun, ca să-i spun frumos mulţumesc lui Moş Crăciun. Şi nu uitam niciodată să-i spun şi te iubesc, pentru că mi se părea că un simplu mulţumesc ar putea să nu fie destul.

Apoi, nu foarte târziu, aveam să înţeleg că-n fiecare Moş Crăciun, ca şi în fiecare dintre noi, se răsfrânge cu strălucirea-I vindecătoare şi blândă chiar Pruncul Iisus. Copilul Desăvârşirii, El Însuşi desăvârşit, trimis să desăvârşească nedesăvârşirea.

Şi, de atunci, mi-a fost altfel îngenunchierea din ziua asta sfântă. Dar bucuria de a spune „mulţumesc!” – şi da!, şi „te iubesc!” – nu mi-a plecat niciodată de-acasă. Şi-n fiecare zi, dintr-un Crăciun în alt Crăciun, simt şi mai mult să spun, mulţumesc, Prunc Preabun! Mulţumesc că mă înduri să mă nemuresc.

Sunt zilele acestea dintre cele în care e-atât de aproape Cerul de noi încât, dacă ne-am opri pentru câteva clipe-n loc, am şi putea auzi paşi de Fiu de Dumnezeu prin zăpada inimii. Şi colindă duios în tinda sufletului un gând adânc de înalt: când Pruncul se cheamă Iubire, Ieslea-i în fiecare Celălalt.

DANIELA CEREDEEV