„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă. Şi, chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine şi a zis către ele: neguţătoriţi cu ele până ce voi veni! Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: nu voim ca acesta să domnească peste noi. Şi, când s-a întors el, după ce luase domnia, a zis să fie chemate slugile acelea cărora le dăduse banii, ca să ştie cine ce a neguţătorit. Şi a venit cea dintâi, zicând: Doamne, mina ta a adus câştig zece mine. Şi i-a zis stăpânul: bine, slugă bună, fiindcă întru puţin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi. Şi a venit a doua, zicând: mina ta, stăpâne, a mai adus cinci mine. Iar el a zis şi acesteia: să ai şi tu stăpânire peste cinci cetăţi. A venit şi cealaltă, zicând: Doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ştergar, că mă temeam de tine, pentru că eşti un om aspru: iei ce nu ai pus şi seceri ce n-ai semănat. Zis-a lui stăpânul: din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus şi secer ce nu am semănat. De ce nu ai dat argintul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi luat cu dobândă. Şi a zis celor ce stăteau de faţă: luaţi de la el mina şi daţi-o celui ce are zece mine. Şi ei au zis lui: Doamne, acela are zece mine. Zic vouă că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua. Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea. Şi, zicând acestea, mergea înainte, suindu-Se la Ierusalim”.
Deşi parabola din textul lucanic seamănă cu cea a talanţilor, în anul 1888, odată cu dezvoltarea domeniului numit critica textuală biblică de către J. Jülcher, s-a susţinut că parabola ar fi „un rest” dintr-o pildă care ar fi fost numită Parabola pretendenţilor la tron.
Sigur, din punct de vedere istoric, întregul episod devine interesant, atunci când este contextualizat: Iisus a criticat pe bună dreptate adversarii Săi din toate timpurile şi din toate locurile.
În epocă, celebra călătorie a lui Arhelau la Roma în anul 4 î. Hr., pentru a avea parte de confirmarea demnităţii regale moştenită de la tatăl său, Irod, a fost însoţită şi de o „delegaţie a oponenţilor”. În final, sub presiunile evreilor, cezarul Augustus a fost convins să-i acorde lui Arhelau doar titlul de rege al Iudeii, în timp ce Irod Antipa a moştenit Galileea şi Pereea. Parabola se potriveşte în contextul în care Iisus urcă pentru ultima dată în Ierusalim ca Rege-Mesia, pentru a părăsi această lume, dar cu scopul de a se întoarce sub chipul Regelui şi Judecătorului nemitarnic.
Din moment ce textul lucanic nu menţionează niciun fel de pedeapsă îndreptată asupra celui de-al treilea slujitor, este clar că intenţia teologică a Sfântului Luca a fost aceea de accentuare simbolică a modului groaznic în care vor sfârşi oponenţii Domnului Hristos.
Cu toate că documentele istorice îl descriu pe Arhelau sub chipul unui tiran cu o cruzime nemaipomenită, totuşi, lipsesc documentele credibile privitoare la răzbunarea sa sângeroasă, cu toate că, în textele veterotes-tamentare sunt inserate momente de mare cruzime a regilor asupra oricăror rebeliuni, inculpaţii fiind executaţi pe loc (cf. 1 Regi 15, 33; 4 Regi 25, 7).
Mesajul este clar: creştinul implicat se va dovedi implicat în totalitate pentru Domnul Hristos, astfel că, în lipsa unor dovezi empirice ale imanentei Parusii, el se osteneşte să rămână alături de Domnul având nădejde neclintită.
Pr. CLAUDIU-IOAN COMAN
Comentarii