Ce ne spun feţele aceluiaşi om, întâlnit pe-o piatră de mormânt?
Ajuns la Şipotele din Carpaţii Bucovinei, unde a păstorit preotul Iraclie Porumbescu şi i-a dat viaţă celebrului său fiu, Ciprian, scriitorul şi istoricul literar Ion Filipciuc de la Câmpulung Moldovenesc-Bucovina, a intrat mai întâi în vechiul cimitir. Pregăteşte pentru tipar o carte despre compozitorul Ciprian Porumbescu şi familia Golembiovschi şi spera să găsească vreo cruce, vreun semn de mormânt legate de acest nume. Însă zădarnice i-au fost căutările, căci intemperiile vremurilor au şters orice urmă. Umblând printre morminte, am găsit, totuşi, ceva deosebit de interesant din timpurile noastre. E uluitor cum imaginea unui om de pe piatra funerară poate să mărturisească istorii, mai adevărate decât se învaţă astăzi în şcolile noastre! Inscripţia cu litere slavone de pe o lespede funerară ne spune doar că răposatul se numea Prilipcean Mykola. Uluitoare sunt cele două imagini, ce redau două chipuri ale răposatului. Pe partea unde îi este înscris numele şi anii 1946-2018 bărbatul este înfăţişat în uniformă militară din perioada sovietică, pieptul fiindu-i plin de medalii. Iar pe cealaltă parte, apare un mândru voinic cu munţii în spate, îmbrăcat în costum popular românesc – cămaşă brodată cu poale lungi, brâu lat de piele, pieptar cusut cu mărgele, în cap pălărie cu pană de păun… Fascinată de ţinuta-i pitorească, mă întrebam cum au convieţuit cele două făpturi – militaro-sovietică şi cea românească? Cât zbucium şi câtă luptă le-au mistuit fiinţa? Ce limbă a vorbit, ce cântece iubea şi ce naţionalitate îşi atribuia acest Mykola? Putem presupune doar că a iubit portul românesc, dacă şi-a dorit (credem că a fost vrerea sa) să rămână astfel înveşmântat – de la ciubote până la pălărie.
În casa protoiereului Ivan Ciornei, am ciocnit un pahar cu vin şi pentru Ciprian Porumbescu
Am pus de multe ori la o masă cu prieteni, imaginar, în gând şi aievea, acel păhar cu vin, despre care le scria Ciprian Porumbescu, din Italia, dragilor săi de-acasă, tatălui Iraclie şi surorii Mărioara, la 31 decembrie 1882, rugându-i ca în ajunul Crăciunului să pună pe masă scrisoarea, iar alături un pahar cu vin şi pentru el, ca şi cum ar ciocni împreună. Dar nicicând până la călătoria în munţii Putilei n-am simţit atâta bucurie ca la masa unor oameni care trăiesc şi servesc sfântului altar pe pământul unde a păstorit Iraclie Porumbescu şi s-a născut iubitul său fiu Ciprian. „Degeaba vă porniţi, că n-a rămas nimic ce-ar aminti de Ciprian Porumbescu sau de tatăl său pe acolo”, am auzit de la persoane care au fost la Şipote. Cunoşteam şi eu că n-a rămas nici urmă de casa parohială, de vechea biserică, însă întotdeauna am crezut că nimic nu e zădarnic când doreşti să ajungi undeva. Demult visam să ajung la Şipote, mai ales după ce am trecut prin Izvoarele Sucevei, în drum spre Sălaş, la schitul Sf. Ilie de pe lângă Mănăstirea Putna, şi părintele stareţ Melchisedec ne-a arătat cât de aproape se află satul de dincolo, unde s-a născut compozitorul „Baladei”. De-acolo, din România, era foarte aproape, iar din Cernăuţi e destul de departe. Şi nu doar ca distanţă. Cine are treburi încolo trebuie să ştie că, acum în condiţiile stării de război în Ucraina, călătoriile în localităţile de la frontieră sunt restricţionate. Am trecut trei posturi de control fără probleme numai datorită faptului că am anunţat din timp autorităţile locale despre scopul călătoriei, am comunicat numărul maşinii şi numele persoanelor. Avându-l în micul nostru grup pe scriitorul Ion Filipciuc din Câmpulung Moldovenesc Bucovina, am motivat că dumnealui îşi caută o rudă îndepărtată. De fapt, n-am minţit, căci, consacrându-se cercetării istoriei familiei Golembiovschi-Porumbescu, Ion Filipciuc s-a înrudit cu toţi membrii ei. Dar şi noi toţi, cei care iubim şi simţim româneşte, suntem din neamul lui Ciprian Porumbescu.
Drumul fiind de câteva ore, am avut timp de taifas şi discuţii serioase. Stând între doi cercetători riguroşi ai arhivelor – Dragoş Olaru şi Ion Filipciuc, am trăit năruirea unor mituri în care am crezut şi de care nu mă pot lepăda. Domnul Ion Filipciuc, bunăoară, susţine şi aduce dovezi că Ciprian Porumbescu n-a cântat Daciei întregi la Putna, aşa cum se scrie şi se vorbeşte cu orice prilej. Când aduceam vorba şi de alte întâmplări minunate din viaţa lui Ciprian, mă combătea cu întrebarea: „De unde ştii?”. La răspunsul meu că am citit la cutare sau cutare…”, mă înfrunta cu: „Ai citit… dar eu am ţinut în mână documentul”. Nu-l puteam contrazice pe acest demolator de mituri, dându-i dreptate lui Dragoş Olaru că sunt atâtea locuri şi virtuţi reale, legate de marele compozitor, încât nu avem nevoie de poveşti sau născociri. Oricum, cred că n-are importanţă dacă a fost sau nu Ciprian la Putna, căci el totuna a cântat şi continuă să cânte nu doar României, ci lumii întregi.
Aceeaşi părere am şi despre locul naşterii sale, Şipote. Trebuie să mergem acolo, chiar dacă nu mai este casa unde s-a născut, nici vechea biserică de lemn unde a fost botezat. La Şipote am umblat după Dragoş Olaru, minunându-ne de câte le ştie despre orice ochi de apă, despre orice vârf de munte, despre locuri unde s-a aflat ceva important pentru istoria noastră… Oprindu-ne pentru a fotografia dealul unde s-au aflat casa şi biserica, mi se părea că le văd aievea. Momentele prin cimitirul părăsit cu cruci răsturnate mi-au amintit o întâmplare de poveste mărturisită de poetul Grigore Vieru. E foarte sugestivă pentru noi, cei care căutăm prin Cernăuţi, prin alte locuri urme şi repere de menţinere a identităţii.
S-a scris şi se povesteşte din gură în gură, cele auzite de la Grigore Vieru despre prima sa vizită în România. Când a trecut prima dată Prutul în 1973, cu o delegaţie de scriitori sovietici, s-a întâlnit cu Nichita Stănescu. Şi aşa cum era o întâlnire secretă, au ieşit la plimbare prin Bucureşti la oră târzie de noapte. Mergând pe străzile pustii, la un moment Nichita s-a oprit lângă un zid înalt din piatră. „Uite, Grigore, îi spune, dincolo de zidul acesta este o casă, în care Eminescu a scris Luceafărul. Hai să te ridic, ca s-o poţi vedea”. Dincolo de zid, desigur, era loc gol, casa în care trăise şi scrisese Eminescu fiind demolată încă la începutul anilor ’50. Numai nu pentru poetul basarabean. La întrebarea: „O vezi, Grigore?”, ce alt răspuns avea Vieru decât: „O văd, Nichita”! El vedea cu inima. Am umblat prin Şipote întocmai cum am învăţat de la Grigore Vieru, de la Micul Prinţ, „trebuie să priveşti cu inima, ochii nu pot vedea totul”. Aşa am văzut şi noi, numai cu inima, satul şi biserica în care părintele Iraclie Porumbescu i-a luminat duhovniceşte pe huţuli, potolindu-le pornirile rebele şi salvându-i pe mulţi de la moarte.
Preotul Ivan Ciornei şi preoteasa Larisa ne-au invitat la masă, primindu-ne cu braţele deschise. Dragoş Olaru le-a amintit de o zi când a cosit iarba în curtea bisericii şi a înnoptat în casa lor. A fost cu mulţi ani în urmă, copiii părintelui erau încă mici. Acum au şi ei familiile lor, fiul Maxim slujeşte la biserica din Seleatin (a scris o carte despre istoria Bisericii Sf. Ilie), iar ginerele Stepan Struj – la Şipote, alături de părintele Ivan. Biserica „Sfântul Ilie” de aici a fost înălţată în anii 1906-1908, la vreo 200 metri de cea din vechime, care a ars. Arhitectura este impresionantă, păstrând elementele tradiţionale ale construcţiilor bisericeşti din zonă. În sfântul lăcaş se păstrează icoane salvate din incendiul ce a mistuit vechea biserică Sf. Mucenică Parascheva, în anul 1903. La slujba de vecernie părintele Ivan ne-a arătat icoanele vechi, păstrate din anii preoţiei lui Iraclie Porumbescu.
Înainte de a ne lua rămas bun, Dragoş Olarul şi cu tânărul prieten de drumeţie, istoricul Vladimir Acatrini, au coborât în vale la râul Cobilioara, în care, cică se scălda Carol Miculi, când venea la părintele Iraclie pe mai multe zile în ospeţie, într-o trăsură trasă de boi, purtând şi pianul după el. Din urma lor s-a luat şi domnul Ion Filipciuc, sprinten de parcă şi-a lăsat o bună parte de ani acasă. „Voi aţi făcut numai poze, da eu am băut şi o gură de apă”, s-a lăudat, mândru de isprava sa. Se arăta foarte mulţumit de expediţia noastră ad-hoc. Numai părerea de rău că n-a găsit nici o inscripţie pe crucile răsturnate din cimitir îi umbrea zâmbetul, schiţat de consolarea: „Data viitoare voi lua cu mine vreun instrument, vreun material de curățat şi poate dau de ceva scris”. Înainte de a-i susţine speranţa la „data viitoare”, m-am interesat dacă n-are cumva dovezi că şi carul tras de boi cu pianul lui Miculi în fân e un mit. Eruditul nostru prieten a înţeles gluma, dar mi-a răspuns politicos că aceasta e o poveste adevărată.
MARIA TOACĂ,
Cernăuţi
Comentarii