“Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. […] Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniţi în credinţa voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujire lui Dumnezeu.”
Evanghelia cuprinde două teme importante: 1. ura lumii faţă de Hristos şi faţă de cei ce aleg să Îl urmeze şi 2. mărturia venirii Mângâietorului (Duhul Sfânt).
Dacă ar fi necesar să rezumăm toată învăţătura Mântuitorului Hristos, toate predicile şi parabolele Sale, mai mult, dacă ar trebui să rezumăm toate volumele scrise despre învăţătura Lui de-a lungul celor două milenii de creştinism scurse, într-o singură expresie, aceasta ar fi îndemnul făcut de Hristos discipolilor Săi: “Să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu pe voi’’ (Ioan 15,12).
În contrast cu această iubire pe care creştinii şi-o datorează reciproc, cât şi necreştinilor, Hristos le vorbeşte Apostolilor despre ura lumii, o ură de care deja se loveau după ce acceptaseră invitaţia de a-L urma pe Mesia. Le era probabil dificil să înţeleagă de ce erau întâmpinaţi de unii (fariseii mai ales) cu ostilitate, deşi Hristos predica cu o putere mult superioară proorocilor “vindecând toată boala şi neputinţa în popor’’ (Matei 9,35). Hristos avea să le prevestească în repetate rânduri pătimirile ce Îl aşteptau în Ierusalim. Însă, în ciuda faptului că El le tămăduia evreilor bolnavii şi le învia morţii, aceştia îl vor ucide în cele din urmă, iar şocul ucenicilor Mântuitorului avea să fie mult mai mare când Îl vor vedea crucificat. Le va fi fost cu siguranţă dificil să înţeleagă această “ură a lumii”.
Cheia înţelegerii este modul în care Hristos se exprimă: “Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”.
Dacă la începutul evangheliei după Ioan ni se spune că Dumnezeu iubeşte lumea (3,16), aici “lumea” este identificată cu cei ce au ales să respingă mesajul lui Hristos şi, implicit, pe toţi purtătorii mesajului. Cei care Îl resping pe Hristos, deşi au impresia că o fac dintr-o aşa-zisă libertate personală, sunt, fără echivoc, sub stăpânirea celui care a respins primul iubirea divină, Satan. Aceasta este şi explicaţia urii pe care o manifestă ulterior respingerii. E relativ simplu de constatat acest aspect de-a lungul istoriei şi chiar în zilele noastre. Vedem adesea fie atei sau agnostici, fie adepţi ai altor credinţe, manifestând o ură aparent inexplicabilă faţă de creştini.
Această “purcedere’’ de la Dumnezeu Tatăl (din latinescul procedo) desemnează mişcarea prin care Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, într-o comuniune treimică ce transcende coordonatele lumii create. Această expresie ioaneică (“Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede”) este de o importanţă fundamentală pentru formularea articolului 8 din Simbolul Credinţei (“Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care de la Tatăl purcede…”), articol referitor la relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi, relaţie pe care, din nefericire, creştinătatea romano-catolică o înţelege greşit, confundându-o cu trimiterea Duhului Sfânt în lume de către Hristos.
Pr. prof. dr. ADRIAN DUŢUC
Comentarii