– Părinte, inima îmi rămâne rece la rugăciune.
– Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă telegramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăși bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?
– Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputincioasă.
– Ei, de aici se începe. În rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. Şi L-au rugat stăruitor, spune Evanghelia despre cei doi Ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pentru aceasta Hristos a rămas cu ei.
Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice cerere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoarece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu „ne îndoim” şi vom fi auziţi. Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi (Mt. 21, 21), a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu Atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu Atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la Împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Îl rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Şi astfel se prelungeşte chinul nostru. Adică procedăm ca cel care face o cerere la minister, însă după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Însă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti vol. II – Trezire duhovnicească)
Comentarii