În zarva interioară de care nu ştim sau nu reuşim să ne desprindem, chiar şi credinţa riscă să rămână mai mult a omului din afară. Gesturile, faptele, prezenţa noastră însăşi suferă de o anemie spirituală, pe care călătoria Postului premergător Sfintelor Paşti ne cheamă să o vindecăm. Ştim că e o călătorie adeseori anevoioasă şi aspră, pentru că ţine de o rigoare necosmetizată a confruntării cu limitele noastre, dar şi una a conştiinţei că Hristos este aproape, mai adânc decât adâncimile noastre, interior intimo meo, după cum scria în Confesiuni Augustin, episcopul Hipponei. Itinerariul acesta de redescoperire lăuntrică nu trebuie să lase memoria asperităţilor şi a căderilor să prevaleze asupra scopului însuşi, care nu e altul decât participarea deplină la bucuria şi lumina Învierii. De fapt, este o regăsire treptată a acestei lumini însoţitoare de la botez şi o purificare a „oglinzii rugăciunii”, astfel încât „să nu lăsăm ca tot felul de gânduri să se întipărească” în ea, ci numai frumuseţea lui Dumnezeu să o umple.
Dacă Sfântul Efrem Sirul vorbea în imnele sale despre „oglinda rugăciunii”, dar şi despre cea a Scripturii, cartea splendid alcătuită a Preasfinţitului Părinte Damaschin Dorneanul poate fi ea însăşi o oglindă pentru a ne cunoaşte pe noi înşine în lumina Evangheliilor şi a tradiţiei Bisericii. De la Sâmbăta lui Lazăr până la Sfânta şi Marea Sâmbătă, adică de la pătrunderea vocii dumnezeieşti în „cele mai de jos ale pământului” pentru a-l învia pe prietenul Lazăr până la pogorârea lui Hristos la iad, ni se desfăşoară în faţa ochilor drama însăşi a mântuirii, anunţată prin minunea din Betania şi împlinită prin jertfa şi Învierea Domnului. Cum să facem ca minunile, cuvintele şi sacrificiul iubirii dumnezeieşti să răsune şi în inima noastră? Cum să ne lăsăm însoţiţi lăuntric de ceea ce Evangheliile mărturisesc, iar tradiţia patristică şi liturgică transmite până în zilele noastre? Cum să citim şi cum să ascultăm ceea ce Biserica ne propune în timpul liturgic cel mai intens şi mai înalt?
Preasfinţitul Părinte Damaschin ne ajută să răspundem acestor întrebări prin seria de meditaţii din cuprinsul acestei cărţi, alegând cu grijă şi modulând inspirat mărturiile tradiţiei exegetice şi imnografice ortodoxe. Cei grăbiţi sau prea încărcaţi de povara propriei vieţi nu trebuie să se îngrijoreze, căci nu li se cere pentru a le citi un timp pe care nu-l au. Dimpotrivă. Vor primi un sprijin eficace, la care poate nu se gândeau, pentru ca, în cele din urmă, timpul care le lipsea să fie descoperit ca fiind la îndemnă şi, de fapt, cel mai important. Cu siguranţă, cititorii acestei cărţi au auzit cântările din Sâmbăta lui Lazăr şi au participat la slujbele Săptămânii Mari, dar nu ştiu dacă au avut cu adevărat răgazul de a se descoperi în ele. De multe ori, ceea ce auzim sau facem se opreşte în ţesătura deasă a problemelor noastre, a nemulţumirilor, fricilor şi speranţelor. Or, acest interval dintre cele două Sâmbete, care ne pregăteşte pentru întâlnirea cu Hristos în lumina învierii Sale, e mai mult decât o mângâiere sau o tămăduire a rănilor noastre de suprafaţă. E o intrare în taina răscumpărării omului, care se poate actualiza în fiecare inimă receptivă şi în carnea fiecărei vieţi însetate de Dumnezeu. Este vorba despre fiecare dintre noi într-un fel care s-ar putea dovedi eliberator, dar nu rămânând la noi înşine, ci ieşind ca Lazăr din „mormântul lenevirii” şi din inerţia minţii, înţelegând sensul „biruinţei prin smerenie”, al aşteptării pe care Dumnezeu o are în relaţie cu noi, dându-ne seama de riscul infidelităţii şi cutremurându-ne în faţa Celui care pe cruce a însoţit cele şapte rostiri cu şi mai adânci tăceri.
Cartea Preasfinţitului Damaschin ne invită astfel la o lectură interioară a Evangheliilor, pe care o susţine cu frumuseţea iconică a frescelor şi a miniaturilor. Cuvântul şi imaginea, auzul şi văzul se însoţesc ca Marta şi Maria spre a-L ruga pe Hristos ca să-l învieze pe Lazăr. Cum spunea o predică din veacul al IV-lea, Lazăr e o oglindă a omului, adică a lui Adam şi a condiţiei sale de după cădere. În Lazăr – devenit, în tradiţia Bisericii, un simbol al învierii spirituale din păcat – puterea lui Hristos de a înfrânge moartea s-a manifestat deplin. Dar pentru scoaterea lui Adam din iad a fost nevoie de jertfa pe cruce. „Ai văzut biruinţa minunată?, îi întreba Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi. Ai văzut faptele mari ale Crucii? (…) Din muritori am ajuns nemuritori. Acestea-s faptele mari ale Crucii”. Incomensurabila veste a Învierii este înfrângerea morţii şi participarea celor din Adam la condiţia restaurată a omului în Hristos. În acest orizont, fiecăruia i se deschide poarta, i se întinde mâna ca lui Adam, i se strigă numele ca lui Lazăr, pentru a veni la ospăţul Împărăţiei. Scrisoarea care încheie admirabil cartea ne aduce în faţa conştiinţei faptul că suntem permanent invitaţi să dăm un răspuns şi să trecem cu speranţă pragul făgăduinţei Domnului: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 19).
Pr. prof. BOGDAN TĂTARU-CAZABAN
Comentarii