Ştiţi, este o veche povestioară rusească despre o doamnă bătrână care se spovedea la acelaşi preot an de an şi spunea de fiecare dată păcatele pe care le făcuse din tinereţe. Şi într-o zi preotul i-a zis: „Ascultă, le-ai spovedit pe acestea de cel puţin douăzeci de ori. Ce rost mai are să le tot repeţi din nou şi din nou?”. Iar bătrâna a spus: „O, părinte, cât de dulce este amintirea lor…”.
Ei bine, dacă vezi că un păcat sau altul îţi stârneşte o dulce amintire sau te gândeşti că ar fi bine dacă Dumnezeu ar avea alte gusturi şi ar fi mai bine dacă ar fi indulgent în privinţa cutărui lucru, atunci trebuie să vii la spovedanie şi să spui: „Mă închin la un idol, trufia mea, sau la altceva ce contează mult pentru mine şi mă agăţ de el şi îl îmbrăţişez”. Cred că spovedania ar trebui mereu avută în vedere. Dacă ai spus că ai greşit aici sau acolo, trebuie să şi faci ceva în această privinţă. Spovedania nu înseamnă să te speli ca să te întorci înapoi în noroi.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos: spovedania şi iertarea, traducere din limba engleză de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, pp. 52-53)
Comentarii