> Scrisoare pastorală la Praznicul Învierii Domnului
Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor
Har, pace şi ajutor de la preamilostivul Dumnezeu, iar de la noi, arhierească binecuvântare!
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici, iubiţi credincioşi şi credincioase,
Hristos a înviat!
„Hristos a înviat!” este mărturisirea adevărului mântuitor al Învierii Domnului, care reprezintă fundamentul vieţii Bisericii. Dacă Hristos nu ar fi înviat, scrie Sfântul Apostol Pavel, credinţa noastră ar fi zadarnică (1 Corinteni 15, 14), slujirea noastră, lipsită de putere, iar nădejdea, învinsă definitiv de moarte. Dar pentru că Hristos a înviat, viaţa a biruit moartea, iar Biserica trăieşte această biruinţă şi o face prezentă aici şi acum, în şi prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Taină a tainelor, Sfânta Liturghie constituie actualizarea sacramentală, reală şi lucrătoare a Învierii lui Hristos în viaţa comunităţii bisericeşti, prin care credincioşii primesc, încă din veacul de acum, „cunoştinţa adevărului”, cu nădejdea că în veacul viitor li se va dărui viaţa veşnică.
Biserica, în cadrul Sfintei Liturghii, este introdusă în însăşi taina Învierii lui Hristos, ca anticipare a existenţei fără sfârşit. Sfânta Liturghie devine astfel mediul în care realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu începe să se manifeste încă din această lume, credincioşii împărtăşindu-se din lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii „Întâiului născut din morţi” (Coloseni 1, 18).
Tocmai această integrare a Bisericii în realitatea Împărăţiei este exprimată de la începutul Sfintei Liturghii, prin proclamarea solemnă: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Prin intermediul acestei mărturisiri publice, comunitatea liturgică este ridicată din curgerea obişnuită a timpului istoric, din chronos, şi aşezată în orizontul timpului mântuirii, acel kairos transfigurat de prezenţa slavei dumnezeieşti.
Mai mult, prin această binecuvântare comunitatea este chemată la vieţuire duhovnicească, „cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea lui Dumnezeu”, şi este aşezată în orizontul mântuirii, deschis prin Cruce şi Înviere.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Ecteniile, cântările şi rugăciunile Sfintei Liturghii sunt proclamări dogmatice ale biruinţei lui Hristos asupra morţii. Prin ele, Biserica mărturiseşte că ordinea căzută a lumii a fost răsturnată şi că o nouă realitate teandrică a fost inaugurată prin Înviere, mărturisire care îşi găseşte expresia deplină şi în vestirea Cuvântului dumnezeiesc în cadrul adunării liturgice.
Astfel, citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii reprezintă o epifanie a Cuvântului lui Dumnezeu, Care Se adresează Bisericii ca prezent continuu. Propovăduirea Evangheliei constituie, în mod real, anunţarea Învierii, întrucât Sfânta Scriptură îşi află plinătatea în Hristos, chiar şi în acele pericope care nu evocă explicit evenimentul pascal. Acesta este motivul pentru care sfinţiţii slujitori citesc Sfânta Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii cu faţa către credincioşi, ca binevestitori ai celui mai mare eveniment din istoria mântuirii.
În jurul acestei transmiteri a Cuvântului lui Dumnezeu se formează şi se întăreşte comunitatea credincioşilor, aşa încât participarea lor la Sfânta Liturghie consfinţeşte forma prin care Trupul lui Hristos se manifestă în mod vizibil şi lucrător în istorie.
În sinaxa euharistică se revelează taina Bisericii ca Trup al lui Hristos, după cum mărturiseşte rugăciunea rostită în timpul cântării Heruvicului: „Că Tu eşti Cel Care aduci şi Cel Care Te aduci, Cel Care primeşti şi Cel Care Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru”.
Întărită prin vestirea Cuvântului şi prin comuniunea credincioşilor, adunarea liturgică înaintează către momentul central al Jertfei euharistice. Cântarea Heruvicului marchează trecerea de la ascultarea Cuvântului la părtăşia cu taina Răstignirii, a Punerii în mormânt şi a Învierii. Chemarea de „a lepăda toată grija cea lumească” invită la o lucrare de transfigurare a inimii şi de adunare lăuntrică a omului.
Dinamica acestei mişcări liturgice continuă cu Vohodul Mare, act liturgic ce reiterează drumul tainic al lui Hristos, parcurs în smerenie desăvârşită, de la Răstignirea pe Cruce la slava Învierii Sale. Credincioşii sunt chemaţi să se regăsească pe ei înşişi pe acest drum al lui Hristos, oferindu-şi fiecare viaţa ofrandă bineplăcută lui Dumnezeu, pentru a deveni părtaşi la actul de răscumpărare a lumii.
În continuarea acestui parcurs liturgic, aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă dezvăluie dimensiunea cosmică a Jertfei euharistice, prin care întreaga creaţie este reprezentată şi adusă înaintea lui Dumnezeu. Pâinea şi vinul, purtate în procesiunea Vohodului Mare, devin semnul prin care lumea întreagă este încredinţată lui Dumnezeu pentru a fi asumată, transfigurată şi restituită ca viaţă veşnică.
Prin această ofrandă a Bisericii, pâinea şi vinul, rod al muncii omului şi al binecuvântării divine, anticipează destinul final a tot ce este creat: înnoirea prin Înviere. Prin cele două daruri, Sfânta Liturghie descoperă sensul ultim al existenţei umane şi cosmice: chemarea la desăvârşire în Hristos cel înviat.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
După aducerea şi aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, adunarea liturgică se face părtaşă miezului teologic şi liturgic al Sfintei Liturghii, Anaforaua, marea rugăciune de laudă şi mulţumire pentru Sfânta Jertfă.
Anamneza liturgică, partea cu care debutează Anaforaua, exprimă o actualizare sacramentală a întregii lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu, de la creaţie până la înnoirea omului în Hristos, aşa cum mărturiseşte textul rugăciunii: „Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi şi, căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, pe toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie”.
În continuare, rugăciunea Anaforalei cuprinde în mod explicit mărturisirea Învierii lui Hristos: „Aducându-ne aminte de Cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi”. Această formulare concentrează întreaga taină a mântuirii, în care Crucea şi Învierea sunt înţelese ca realităţi inseparabile ale aceleiaşi iconomii dumnezeieşti.
Pe fondul acestei tensiuni liturgice survine epicleza, invocarea Duhului Sfânt peste Darurile puse înainte, care evidenţiază dimensiunea pnevmatologică a întregii lucrări euharistice.
Prin pogorârea Duhului Sfânt, Hristos Se face prezent în mijlocul Bisericii, iar darurile aduse de comunitate sunt prefăcute în cinstitul Său Trup şi sfântul Său Sânge. Astfel, Euharistia se arată ca lucrare a Sfintei Treimi, în care Tatăl primeşte Jertfa, Fiul Se oferă pe Sine, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte prefacerea darurilor şi împărtăşirea vieţii dumnezeieşti.
În urma acestei lucrări pnevmatologice prefacerea euharistică se descoperă ca realitate ontologică, prin care Biserica intră în comuniune vie cu Hristos. Trupul şi Sângele Domnului, primite cu credinţă, se transformă în izvorul vieţii întemeiate pe biruinţa Sa asupra morţii.
Mai mult, prin primirea Trupului şi a Sângelui Domnului, credinciosul se uneşte în chip real cu Hristos, iar această comuniune cuprinde întreaga fiinţă umană. Harul euharistic atinge deopotrivă sufletul şi trupul, orientând întreaga existenţă a omului către slava Învierii, astfel încât trupul omenesc îşi împlineşte menirea de templu al Duhului Sfânt.
În sfârşit, fragmentarea produsă de păcat este vindecată, iar unitatea persoanei este restaurată în comuniunea cu Mielul lui Dumnezeu. Totuşi, cel ce se împărtăşeşte este dator să devină martor al Învierii prin însăşi existenţa sa, purtând în lume arvuna vieţii veşnice.
Cu alte cuvinte, ceea ce începe în spaţiul liturgic al Bisericii se prelungeşte în viaţa cotidiană, credinciosul fiind chemat să trăiască şi să mărturisească realitatea vieţii noi primite în Hristos.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Participarea la Sfânta Liturghie presupune asumarea unei vieţi orientate către convertire şi primenire lăuntrică. Apropierea de Trupul şi de Sângele lui Hristos îl cheamă pe fiecare credincios la înnoire duhovnicească continuă şi la îndepărtarea de orice mod de existenţă care ignoră realitatea Învierii.
Sfântul Apostol Pavel avertizează asupra responsabilităţii pe care o impune apropierea de Sfânta Împărtăşanie (1 Corinteni 11, 27-29), arătând că rodirea harului euharistic este manifestată acolo unde inima omului se deschide lucrării transformatoare a lui Dumnezeu.
În această lumină ar trebui asumate cuvintele de la sfârşitul Sfintei Liturghii: „Cu pace să ieşim”. Ele deschid comunităţii eclesiale un nou început al slujirii în lume. Credinciosul care a gustat Trupul Celui Înviat devine purtător al mărturiei pascale prin faptele sale, prin cuvintele sale şi prin atitudinea sa.
Astfel, experienţa liturgică se prelungeşte în viaţa personală, familială şi socială, iar Sfânta Liturghie se preface în izvor al filantropiei creştine. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă în acest sens: „Facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării, căci astfel de jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16).
În antiteză, atunci când participarea la slujbele Bisericii rămâne izolată de viaţa cotidiană, credinciosul continuă să trăiască sub apăsarea fricii, a egoismului şi a neliniştii existenţiale.
O asemenea ruptură arată că realitatea Învierii a rămas la nivelul unei idei preluate superficial sau al unei tradiţii moştenite, fără a fi integrată deplin în dinamica vieţii personale.
În mod deosebit, în perioada pascală salutul „Hristos a înviat!”, rostit la finalul Sfintei Liturghii, capătă valoarea unei mărturisiri solemne a învăţăturii de credinţă a Bisericii. Răspunsul „Adevărat a înviat!” exprimă adeziunea întregii comunităţi la adevărul central al Evangheliei. Prin această recunoaştere credinciosul îşi asumă responsabilitatea de a purta în lume lumina vieţii primite de la Hristos cel înviat.
În concluzie, Sfânta Liturghie este itinerarul duhovnicesc al Bisericii către plinătatea Împărăţiei: locul formării, al vindecării şi al trimiterii credincioşilor în lume. Fiecare moment liturgic constituie o treaptă a urcuşului spre Înviere, iar credinciosul este chemat să trăiască ceea ce a primit, devenind icoană vie a Învierii lui Hristos în mijlocul lumii.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Cu credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul morţii, vă îndemnăm să faceţi din praznicul Învierii coordonata existenţei dumneavoastră, trăită în comuniunea Bisericii, împărtăşindu-vă cu Trupul şi Sângele Domnului şi mărturisind, prin fapte, că moartea a fost biruită şi că viaţa a fost dăruită lumii.
Închei acest cuvânt pastoral rugându-L pe Hristos Domnul, Cel Care prin Cruce a pecetluit mântuirea noastră (2 Corinteni 1, 22) şi ne-a deschis calea către Împărăţia cerurilor, să reverse strălucirea luminii Învierii Sale peste sufletele şi casele dumneavoastră: ale preoţilor, ale părinţilor stareţi şi ale maicilor stareţe, ale întregului cin monahal din mănăstiri şi schituri, ale ctitorilor, donatorilor şi binefăcătorilor, ale profesorilor, studenţilor şi elevilor, ale credincioşilor şi credincioaselor de toate vârstele şi, nu în ultimul rând, ale autorităţilor de la toate nivelurile, implicate în sprijinirea lucrării Bisericii şi în slujirea binelui obştesc.
Tuturor vă doresc să vă împărtăşiţi neîncetat din strălucirea Învierii şi să gustaţi bucuria unei necontenite înnoiri lăuntrice, întru lumina şi pacea negrăitei biruinţe a Fiului întrupat al lui Dumnezeu asupra morţii.
Hristos a înviat!
Al vostru, pentru tot binele rugător,
† CALINIC
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
Comentarii