Am privit meciul cu Turcia fără iluzii. Şi spun asta direct: având un minim simţ al realităţii, nu am crezut niciodată — nici măcar o secundă – că România se va califica la Campionatul Mondial. Nu din lipsă de dragoste pentru echipa naţională, ci pentru că fotbalul nu mai funcţionează pe nostalgie.
Am trăit prea mult din amintiri. Din serile în care eram respectaţi, din tricourile galbene care speriau Europa, din poveştile Generaţiei de Aur. Dar adevărul crud este că acea epocă a trecut, iar noi am rămas blocaţi în ea.
România – Turcia 0-1 nu a fost un accident. A fost o radiografie. Ei construiesc, noi improvizăm. Ei cresc generaţii, noi invocăm trecutul.
După meci, Mircea Lucescu a găsit „vinovatul” şi a vorbit deschis despre viitorul său la naţională, după ratarea calificării la World Cup 2026. Declaraţiile lui au sunat mai degrabă ca o confesiune amară decât ca explicaţiile unui selecţioner după o înfrângere. Pentru că problema nu stă într-un om, într-un meci sau într-o decizie tactică. Problema este un sistem care de ani buni produce speranţe mici şi dezamăgiri mari.
Când Gheorghe Hagi spunea, în 1998, „Merităm statuie! În 3 ani, fotbalul nostru se duce!”, mulţi au crezut că exagerează. Astăzi vedem că nu era furie, ci luciditate.
Nu jucătorii sunt de condamnat. Ei sunt doar oglinda fotbalului românesc de azi. Un fotbal fără direcţie, fără răbdare şi fără continuitate.
Adevărul e simplu şi dureros: ce a fost nu va mai fi. Nu pentru că românii nu mai iubesc fotbalul, ci pentru că fotbalul românesc a încetat să mai construiască viitorul.
Şi poate cea mai mare tristeţe nu este că am ratat Mondialul.
Ci că, în adâncul nostru, ştiam deja asta.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii