Un prieten erudit și creștin sârguincios mi-a mărturisit o întâmplare din viața lui. Într-o zi, a citit ceva din Filocalie și mintea lui s-a oprit asupra unui text foarte profund despre mândrie, minunându-se de înțelepciunea cuvintelor. În această stare, s-a întâmplat să treacă pe la biserică, gândind în sinea lui ce treabă bună face că citește Filocalia și că nu sunt chiar atât de mulți creștini care fac asta.
Era încă devreme și în biserică nu era decât o femeie care mătura, bombănind ceva despre conflictul care se iscase de la o vreme între părintele paroh și alt preot mai tânăr. „Asta pentru că părintele cutare nu are smerenie, că mândria asta e așa și așa” – zise femeia și trânti cuvintele despre mândrie pe care le citise prietenul erudit.
„Ascultă,” o strigă prietenul pe măturătoare, „tu de unde știi cuvintele acestea, le-ai citit undeva?”
„Dar ce-am spus eu? – întrebă femeia –, eu nimic n-am spus.”
„Despre mândrie. Ia, mai spune o dată ce-ai zis mai înainte.”
„A, da…” Și femeia repetă gândul, desfășurându-l de această dată, așa încât l-a și tâlcuit. „Tu ai citit asta undeva?”
„Ei, citit… ce, eu am vreme de citit? Dar ce mare lucru am zis? Eu n-am zis nimic”, zise femeia și-și văzu de mătura ei.
(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne smintește, Editura Marineasa, Timișoara, 2003, p. 25)
Comentarii