Preţ de un ceas

Un primar aflat şi el, în misiune de protest, la recenta întâlnire cu premierul tăietor de fonduri pentru aşezările patriei, a ajuns în atenţia publică, în gura lumii, deoarece a fost ochit că purta un ceas foarte scump (30.000 de euro?!), preţuind cam cât o garsonieră sau un autoturism ca lumea. Ca şi cum lumea gureşă ar fi ştiut ea precis că paralele pentru ceas ar fi fost supte cumva de la sânul comunităţii pe care o administrează de foarte mulţi ani ori, dacă nu, dacă tot e supărat pe motiv de austeritate, ar fi fiind cazul ca primarul să poarte un ceas chinezesc, ieftin, din supermarket, iar pe cel scump să-l vândă pentru a sprijini oarece noi investiţii în comună sau, poate, să susţină până la anul, cu parale pentru slană, mahorcă şi beutură nişte leneşi din sat. Spectaculos, rodnic întru cleveteală subiect, de ajuns însă a acoperi, de a ascunde răspunsul la o întrebare rar pusă – nu de ieri, de azi şi printre rânduri – cum (că) de ce în patrie există (subzistă) destule comunităţi „abonate” la vărsămintele de bani publici venite via Bucureşti, „calamitate” fiind ele mereu de sărăcie patentată, nu fiindcă vor fi dat peste ele viiturile. Prin urmare, nepunându-se pe şleau o asemenea întrebare şi necăutându-se cu real interes un răspuns de folos, să ne rezumăm în a ne imagina că un primar pe placul nostru e, mai întâi, unul care se uită la ceas de 35 de lei şi, eventual, îşi cumpără sacouri englezeşti de la magazinul second-hand. Şi uite că, până şi-n halul acesta, ne face drumuri, şcoli şi dispensar.