„Destin întors” şi „Colecţionarul de secunde”, două cărţi de poezie ale Luminiţei Reveica Ţaran
Motto: „Ceea ce e normal nu poate fi poezie.” (Camil Petrescu)
Poate părea că cel mai uşor lucru din lume este să vorbeşti despre poezie. Nu există reţetă, cum nu există abordare greşită, pentru că şi poezia este oglinda stendhaliană care ne reflectă „realitatea” interioară, tributară „categoriilor abisale” pe de o parte şi propriei sensibilităţi pe de altă parte. Şi, totuşi, iată-mă zăbovind, de mai multe săptămâni, în faţa celor două volume de versuri ale Luminiţei Ţaran, „Colecţionarul de secunde” şi „Destin întors”, apărute simultan, spre finele anului 2025.
Pe când frecventam şedinţele Cenaclului vămean „Nectarie”, am asistat la numeroase şi nesfârşite dispute între zeloţii „dulcelui stil clasic” şi adepţii versului descătuşat de canoane. Asemeni rabinului hâtru din cunoscuta anecdotă, eminentul filolog Luminiţa Reveica Ţaran le dă dreptate tuturor, căutând, în fiecare carte şi în fieşce condeier, pe care, atât de competent şi generos îl prezenta, acele virtuţi ideatice sau stilistice care îi confereau unicitatea. Mustăcea, pesemne, în sinea ei, gândind ce surpriză, ce lovitură de teatru avea să ne pregătească. Pentru că gemenii săi dizigoţi sunt două oglinzi buclucaşe, care reflectă, în moduri diferite, însă nu antagonice, acelaşi profil apolinic, aceeaşi puternică personalitate artistică ce vine în completarea firească a erudiţiei şi spiritului critic cu care ne-a obişnuit.
Ezitarea mea, venită, aşadar, tocmai din diversitatea versificaţiei din cele două volume, s-a dovedit neîntemeiată şi artificială, când am realizat că, dincolo de opţiunile prozodice, opera poetică a Luminiţei Reveica Ţaran este nu doar coerentă, ci de o unitate desăvârşită.
În avangarda volumului „Destin întors”, cel care cuprinde doar texte lirice „alcătuite” după tipare consacrate (sonet, ronset, gazel, dar şi poezii cu un număr variabil de catrene), autoarea face, într-o „Scrisoare către cititor”, o afirmaţie descumpănitoare: „Nu sunt poet”. Urmează o contextualizare a stărilor poetice, o „justificare” a deconspirării de sine ce va urma. Poezia, însă, nu este numai fructul inspiraţiei de moment. Germinarea seminţei divine începe cu mult înainte ca ea să irumpă, făcându-se cunoscută.
Fatidicul an 2020, atunci când Styxul şi-a ieşit din matcă, revărsându-se peste lume, pe unii purtându-i cu el, pe alţii vătămându-i ireversibil, îndoliind, înspăimântând, înstrăinând omul de rosturile firii, a fost pentru Luminiţa Ţaran Drumul Damascului. Claustrarea forţată a generat, pentru poeta noastră, o rupere a zăgazurilor, lava verbului a ţâşnit, aparent imprevizibil şi necontrolat. Doar aparent, pentru că, atât calitatea materialului cât şi spendoarea designului veşmântului liric cu care-şi îmbracă ideile şi trăirile confirmă că avem de a face cu un artist al cuvântului ajuns la maturitate şi plenitudine. „Vremea holerei” doar i-a oferit răgazul şi răbdarea să aştearnă pe hârtie şi să cizeleze estetic metafore, stihuri, poeme. Focul mocnit s-a transformat în rug aprins. „Am tot săpat în suflet, până am dat de soare”, spune în poemul „Descătuşare”. Iar în ciclul „Destin căzut” din celălalt volum, „Colecţionarul de secunde”, „Descătuşez cuvântul de carcera uitării”. Pot afirma, aşadar, fără nicio reţinere, că poezia Luminiţei Ţaran nu este un jurnal liric de pandemie, ci o adevărată epopee a sufletului.
Lirismul intelectualizat, exprimat printr-o metaforă mai mult reflexivă decât senzitivă, condimentat cu o zdravănă încărcătură mitologică, dar nu mistică, datorată atât originii sale sănătoase (şi spun asta fără nicio urmă de intenţie peiorativă), cât şi studiilor sale aprofundate – un doctorat încheiat strălucit cu lucrarea „Poetica imaginii în creaţia populară din Bucovina” – o situează la contingenţa psalmisticii argheziene cu expresionismul blagian. Mi-e imposibil să ilustrez această afirmaţie cu exemple din poezia sa, ar însemna să o citez aproape integral şi nu vreau să vă afectez bucuria lecturii. Căci la Luminiţa Ţaran fiecare titlu de carte, de „capitol” şi de poem este o sintagmă metaforică, cu înţeles profund, niciun cuvânt nu este gratuit sau întâmplător, ci are valenţă simbolistică, prevestind o nuntire, o perenitate a spiritului, aşa cum spune într-un vers din „Portret de artist”: „Străfundurile firii se-nşiruie pe aţă” (vol. „Colecţionarul de secunde”).
Dacă pastelurile filosofice din „Destin întors” reflectă corespondenţa dintre ciclurile temporal-naturale şi trăirile poetice, silogismele lirice din „Jurnal… într-un vers” şi din terţinele din „De profundis” sublimează simţirea umană, eliberând-o de balastul profan.
Într-o lume care şi-a pierdut busola poetică, în care „deşteptăciunea artificială”, ca să-l citez pe un alt confrate discret, N. M. Flocea, este urmată, din scut, de „sensibilitatea” artificială, în care cei fără de talent şi fără complexul calităţii, dar cu evidente veleităţi de idoli locali, se autointitulează „barzi” şi scriu doar din foame constantă de vizibilitate, Luminiţa Ţaran nu este un „poet normal”. Ea nu povesteşte, nici nu cântă în versul său. Dar nici nu postulază la rece, ci, cu o conştiinţă lirică care-i dezminte afirmaţia din epistola către cititor, face, asemeni anticilor poeţi persani, o bijuterie lirică din fiecare fior existenţial, din fiecare gând.
Precum Esenin, care ne asigura că „Nu regret, nu mă jelesc, nu plâng” şi la care melancolia trecerii era eclipsată de argumentul că „Toţi suntem vremelnici pentru veci”, poeta domoleşte „vioiul clocot al simţirii” printr-o sapienţială înţelegere a neînţelesului, însuşindu-şi tonul oracular şi rolul de „Oglindă a lumii”. O conştiinţă lirică şi o atitudine estetică care-i consfinţesc intrarea, pe uşa din faţă, în cinul poeţilor adevăraţi.
Binevenită şi bine-citită fie de-a pururi, cea care „înflorind într-un vers”, ne-a dăruit „Fărâme de suflet”, din „Destinul său întors”, adică o poezie cu adevărat frumoasă şi încărcată de sens.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii