O întrebare care, la prima vedere, pare de adresat doar celor pasionaţi de geo-politică este: se poate trece de la dictatură la democraţie, fără violenţă? Consider că NU, doar specialiştii şi amatorii interesaţi de subiect, ca mine, ar trebui să fie conştienţi de acest fenomen în zilele noastre. Agresivitatea Rusiei, Iranului şi chiar a Chinei, care ne îndreaptă spre un nou război mondial, trebuie să determine reacţii din partea lumii democratice şi a TUTUROR cetăţenilor oneşti şi doritori de pace. Răspunsul la întrebare este categoric DA şi avem în sprijinul acestei afirmaţii două exemple de grupuri de ţări care au făcut acest pas, cu efecte economice şi sociale foarte bune. În primul rând, este vorba despre „tigrii asiatici” (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore şi Hong Kong, până la alipirea la China), care au abandonat conducerile autocrate în favoarea alinierii la lumea democratică sub presiunea străzii, dar şi beneficiind de dictatori (de dreapta!) inteligenţi, care au cedat puterea în mod paşnic. Un alt exemplu este Europa de Est (cu excepţia României…), unde regimurile comuniste anacronice din umbra tancurilor sovietice s-au prăbuşit în urma unor „revoluţii de catifea”. Deci, se poate şi este de dorit, iar implicarea statelor din Vest TREBUIE să se menţină măcar în maniera cum s-a produs în cazul exemplelor de mai sus. Nu este cazul să fim ipocriţi şi să susţinem că schimbările de regim au fost făcute DOAR de popoare.
Consider că fiinţa umană trebuie să trăiască în libertatea pe care o democraţie funcţională o asigură. Iar dorinţa legitimă şi, până la urmă, perfect umană a majorităţii este de a depăşi istoria lumii dominată de autocraţi, fii ai zeilor sau „tătuci” în regimurile atee. Nu cred opinia stupidă că sunt popoare (ruşii, chinezii etc.) care nu pot trăi decât în umbra dictaturii. Acest drept al fiecărui cetăţean de a-şi urma „calea spre fericire” în mod liber, cum superb au spus primii promotori ai democraţiei moderne, este blocat de politica de forţă a dictatorilor.
Rezistenţa regimurilor autocrate la democratizarea propriilor societăţi, în zilele noastre, are mai multe cauze. Nu vor să piardă privilegiile enorme (sunt voci care îl consideră pe Putin cel mai bogat om al planetei!) ale lor şi camarilelor care îi sprijină. În acelaşi timp, au o frică deosebită de judecata unor instanţe democratice, pentru crimele pe care le-au făcut. Sunt membri ai unor alianţe („axele răului”, cum le numea Reagan), iar partenerii nu permit disidenţa. La toate astea se adaugă probleme psihice evidente în cazul majorităţii dictatorilor…
Trecând de la dictaturile barbare, specifice trecutului comunist, în general, la situaţia din zilele noastre, personal, văd un regres al democraţiei. Şi NU datorat apariţiei unor noi dictatori. Teoria, dar şi practica, promovează o societate post-democratică în care „puterea poporului” este înlocuită de TEHNOCRAŢIE. Această aristocraţie tehnică, cu ideologi precum Peter Thiel (un miliardar din Silicon Valley), doresc să preia şi puterea politică (pe cea economică o au deja!), pentru a depăşi problemele generate de reglementările statelor pe plan financiar, al mediului sau a legilor muncii. Argumentaţia lor (valabilă în bună parte) este că democraţia este o frână în economie prin birocraţie, nu are criterii de selecţie şi promovare a liderilor (la noi, foarte valabil!) şi a eşuat în promovarea păcii în lume. Mai mult, o conducere tehnocrată ar asigura, prin eficienţa economică, un trai decent tuturor, inclusiv celor care devin „inutili” social şi economic într-o lume supertehnologizată. Să fie aşa? Nu vor aluneca spre o dictatură „clasică”? Personal, prefer o democraţie cu „hibe”. Dumneavoastră?
DAN STRUTINSCHI
Comentarii