Vasile Aioanei – portret de scriitor şi Vasile Hutopilă – expoziţie de pictură
La rotunjirea a 155 de ani de la zidirea lăcaşului de lumină şi tinereţe perpetuă, de izbândă educativă şi faimă culturală, prin raportare permanentă la blazonul întemeietorilor, Colegiul Naţional „Nicu Gane” şi-a celebrat, vineri, 7 noiembrie 2025, istoria şi performanţele, într-un maraton artistic dedicat găniştilor de azi şi memoriei înaintaşilor.
Cuvântul, imaginea şi sunetul, arome de ceai şi miresme autumnale s-au împletit sinestezic, într-un corolar de emoţii vibrante şi de amintiri aurite ale timpului oprit din curgere, „Nici antum şi nici postum / Într-un neclintit acum”, după expresia Ninei Cassian.
Două au fost nucleele acestei aniversări devenite deja istorie: prezentarea cărţilor autobiografice ale scriitorului-muzeograf Eugen Dimitriu, fost elev al liceului şi fondator al Galeriei Oamenilor de Seamă („Ţara de după gratii”, „Sub cerul Basarabiei natale” şi „Vinovăţia perpetuă”), de către dr. Alis Niculică şi, sub genericul „Bucovina în culori şi cuvinte”, prezentarea cărţilor lui Vasile Aioanei, într-un portret de scriitor şi vernisarea expoziţiei de pictură a lui Vasile Hutopilă.
Directorul colegiului, prof. dr. Codrin Benţa, a purtat bagheta acestui eveniment-orchestră la care au participat elevi şi profesori, oameni de cultură şi oficialităţi, directori ai altor instituţii liceale judeţene şi reprezentanţi ai presei.
Ne vom opri la cel de-al doilea moment al festivităţilor, în deschiderea căruia elevii Alexandru Livadaru şi Dan Ciontu au interpretat la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu şi un duet de Mozart iar eleva Cristina Ioniţă a recitat poezia eminesciană „Mortua est”.
Moderatorul vernisajului, prof. Constantin Bulboacă, felicită conducerea liceului pentru actul educaţional remarcabil, convins fiind că „societatea de mâine va fi aşa cum este şcoala de astăzi, tinerii valoroşi ne dau speranţa într-un viitor mai bun al acestei naţiuni, dar pentru aceasta cadrele didactice trebuie să fie ele însele un exemplu”, după care prezintă succint viaţa şi activitatea artistică a pictorului câmpulungean Vasile Hutopilă, „acest om modest pe care l-am cunoscut prin intermediul prietenului meu cel mai bun, pictorul Radu Bercea, şi care este un cronicar în culoare al Bucovinei, fiind suficient să-i priveşti tablourile ca să constaţi că ai de a face cu un artist valoros, cu personalitate, cu o carieră bogată înainte şi după ’89, cu stagii în Franţa şi Italia, cu competenţe de poliglot”.
Artistul plastic Constantin Ungureanu-Box, ca specialist şi critic de artă, este de părere că „Vasile Hutopilă se află în lumea artistică pe raftul al doilea, ca profesor de desen care are multe de spus şi ne va tot spune prin tablourile sale, atâta timp cât vom exista”. Asemănându-l pe Vasile Hutopilă cu Vasile Celmare, profesor universitar, cronicar şi pictor al vizualului, susţine că „pictorul Vasile Hutopilă este un peisagist, un om al nostalgiei, al singurătăţii, al durerii – singurătate înţeleasă ca necesitate, nu ca refuz, ceea ce îl poate aşeza alături de maestrul picturii bucovinene, Ion Grigore”.
Artistul Puiu Creţu a interpretat la flaut „Huţulca”, dedicaţie specială pictorului de obârşie huţulă, Vasile Hutopilă, care mulţumeşte reverenţios tuturor pentru participare şi aprecieri, prezentându-şi o parte din aspectele vieţii şi carierei sale de artist plastic, bucuriile pe care le-a trăit ca profesor de desen la Braşov – unde a avut şi prima expoziţie de pictură –, apoi la Câmpulung Moldovenesc, libertatea şi timpul liber de care se bucură acum, la pensie, dedicându-se întru totul picturii.
Portretul de scriitor al lui Vasile Aioanei s-a revelat auditoriului în aceeaşi împletire fastă de muzică, imagine şi cuvânt, în ambientul purtând amprenta neuitatei Mioara Gafencu, autoarea ultimei ediţii a monografiei colegiului „Nicu Gane – 150”, sintetizate plastic pe murii din amfiteatrul colegiului, în timp ce, sub bagheta profesorului Dan Sinăuceanu, au răsunat vocile şi instrumentele liceenilor de azi, mici şi mari, talentaţi soliști ori instrumentiști.
În mod atipic, directorul Codrin Benţa şi moderatorul Constantin Bulboacă, preşedinte al Cenaclului „Nicolae Labiş”, găzduit de acest colegiu, au dat cuvântul chiar protagonistului, prozatorul Vasile Aioanei, să-şi prezinte cărţile şi povestea destinului său de scriitor consacrat la capătul vieţii active, prilej de mărturisire şi împărtăşire a ceea ce s-ar putea numi autoportretul autorului:
„«Oamenii se împart în două categorii – spunea Cioran – cei care îşi caută sensul vieţii fără să-l găsească şi cei care-l găsesc fără să-l caute». Eu cred că fac parte din a doua categorie pentru că, în literatură, mi-am găsit sensul vieţii fără să-l caut. După pensionarea din Ministerul Afacerilor Interne, am simţit o nelinişte, aveam sentimentul că trebuie să recuperez ceva, dar nu ştiam ce anume. Şi atunci, o întâmplare fericită m-a adus pe tărâmul literaturii.
A fost nevoie doar de o invitaţie la un cenaclu literar şi de un abonament la o revistă. Atât. Aşa a început totul şi, fără falsă modestie, pot spune că l-am surprins pe Constantin Tiron, preşedintele Cenaclului Ţara de Sus, apoi am reuşit să-i surprind şi pe alţii – redactori, critici, editori, oameni de cultură care au avut generozitatea să-mi citească şi să-mi publice textele. Dar cel mai mult consider că mi-am surprins cititorii, aprecierea lor sinceră m-a făcut să continui.
E adevărat, nu veneam de nicăieri. Trei decenii petrecute în MAI, am fost tot timpul cu condeiul în mână, apreciat pentru claritate, pentru rigoare, încă de pe vremea când eram locotenent. Dar literatura e altceva. Dacă, în profesia mea, trebuia să descriu realitatea cât mai exact, în literatură am descoperit libertatea de a o reinventa. Literatura este, cum îmi place să spun, o minciună frumoasă, dar o minciună care te ajută, paradoxal, să vezi adevărul mai limpede, prin ea poţi crea o altă realitate, una care nu trădează viaţa, ci o luminează, o împlineşte, important e ca acea realitate să fie credibilă, verosimilă, să o poată trăi cititorul alături cu tine.
Se spune că e un avantaj să poţi îmbătrâni, eu cred că e un avantaj şi să începi să scrii aproape de 60 de ani. Ai atunci o viaţă întreagă de experienţe, de amintiri, prin care treci totul – şi realul, şi ficţiunea – printr-un filtru propriu.
Dacă ar fi să aleg o deviză, mi-ar plăcea să cred, asemenea prinţului Mîşkin din «Idiotul» lui Dostoievski, că frumuseţea va salva lumea – dar nu frumuseţea estetică, ci aceea morală – frumuseţea binelui. Poate că aceasta este, până la urmă, menirea fiecărei cărţi: să înfrumuseţeze lumea. Şi, dacă, prin ceea ce am scris, am reuşit cât de cât să înfumuseţez şi eu lumea, atunci rostul a tot ceea ce am scris se împlineşte”.
Criticul literar, prof. dr. Mihaela Grădinariu, poetă şi eseistă consacrată pe plan naţional, prezintă antologia pe care a şi prefaţat-o, intitulată „Povestiri din Bucovina”, apărută la Editura Junimea, la începutul acestui an, nu înainte de a da curs nostalgiilor de pe vremea când era elevă a acestui liceu şi aştepta cu o emoţie uriaşă Zilele Lice-ului, „zile speciale, zile fabuloase” în lumina cărora o revede pe profesoara Mioara Gafencu, „sufletul şi inima acelor zile, a cenaclului şi echipei de teatru pe care le conducea, profesoara care, datorită talentului ei uriaş, mi se părea că aparţine altei lumi”.
Acele zile-i mai amintesc de criticii literari Constantin Ciopraga şi Mihai Drăgan (pe acesta din urmă l-a avut profesor la Facultatea de Litere din Iaşi), de anticarul Dumitru Grumăzescu, „ce venea în fiecare an cu o expoziţie de grafică fabuloasă, cel mai mare colecţionar de cărţi şi de obiecte legate de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, de Margareta Labiş, cea care impresiona recitând din Nicolae Labiş poem după poem, de Grigore Elisei cu filmele sale despre Fălticeni şi Mălini”.
Şirul rememorărilor culminează cu mărturisirea că de pe atunci i s-a iscat interogaţia care încă o bântuie: ce este, cine este un scriitor? „Răspunsurile se înşiră pe o axă a cunoaşterii de la simpla aserţiune un om care scrie, până la răspunsuri sofisticate care acoperă biblioteci întregi, deşi interesant ar fi să ştim ce gândesc elevii zilelor noastre şi ce răspunsuri pot da.”
Despre Vasile Aioanei, Mihaela Grădinariu afirmă că este „un scriitor interesant care şi-a înăbuşit vocaţia timp de ani buni, profesând într-un domeniu sensibil, într-un spaţiu care i-a oferit însă multiple exemple de pus în pagină, însă vocaţia creatoare a ieşit la iveală şi Vasile Aioanei a păşit în literatura română în 2021 cu cartea «Casa Ileana», adăugând pe raftul de autor încă 4 cărţi («Destine fracturate», «Misterul sentimentelor», «Pedeapsa divină», «Povestiri din Bucovina»), intrând cu îndrăzneală în Galeria povestaşilor câmpulungeni (Ion Filipciuc, răposaţii George Bodea şi Tucu Moroşanu). Narator neliniştit, sedus doar de situaţii aparent obişnuite pe care ştie să le transforme în nuclee narative, acele nuclee care te ţin cu sufletul la gură, miza oricărei cărţi, scrisul lui Vasile Aioanei fiind un act de recuperare la capătul luptei pe care o are autorul cu sinele personal şi personajele pe care le creează şi care încep să aibă viaţă proprie şi încep ele să-l conducă pe autor”. (Va urma)
ELEONORA BULBOACĂ
Felicitări tuturor!