Sat fără câini

…D-apoi pe la noi prin sat se zice că sat fără câini ar fi nu acela nepăzit, ci cel negospodărit. Se zice aşa, din când în când, dacă vine vorba… Altfel, satul nostru – precum toate alealalte, precum oraşele şi întreaga patrie – are câini (deoarece are atât iubitori de câini, cât şi neiubitori). Dacă pe lângă o casă (ori într-o casă) nu latră un căţel, vine să latre pe-acolo măcar unul de prin vecini, de pe uliţă, de pe câmp, de cine ştie unde. Habar n-avem câţi câini fără stăpân avem în sat şi în împrejurimi, aşa cum nu se ştie nici câţi cu stăpân ori dacă-s aceia sterilizaţi sau (şi) microcipaţi, dacă Grivei e înregistrat undeva şi dacă are carnet de sănătate. Cine să-şi bată capul şi cu aşa nimicuri? Nu se ştie asta nici la oraş, nici la nivel de patrie. Cică un aşa recensământ nu s-a făcut nici în vremea când se numărau strict (cât se numărau… strict) viţeii şi purceii. Există doar nişte estimări, ar fi fiind/ar fi fost (a scris cândva Profit.ro) în jur de 4,2 milioane de câini în ţară, deci cam un căţel român la patru români (asta când în Germania sunt cei mai mulţi din UE, vreo 10 milioane, la o populaţie de peste 80 de milioane – ca să vezi că nici pe departe nemţii nu iubesc câinii ca noi!). Dar cică avem oarece legislaţie, oarece structuri de stat, ba şi ONG-uri, însă dacă cineva ar zice că ţara ar fi fiind sat fără câini…, să avem pardon!; suntem oameni serioşi. Iar când se va socoti că în satul nostru drăguţ n-a mai rămas (o vreme…) codiţă de căţel orfan de stăpân, asta va însemna că – precis nu se ştie cum! – toţi au migrat la oraş.