Interviu cu Prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, Prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava
Domnul Profesor universitar doctor Mircea A. Diaconu este unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai comunităţii academice sucevene, în plan naţional şi internaţional, cu numeroase şi importante responsabilităţi din punct de vedere administrativ, ştiinţific, cultural, colaborator al Centrului de orientare, Asociere şi Consiliere în Cariera de Cercetător pentru domeniul Filologie. A făcut studiile universitare la Suceava, unul dintre mentori fiind regretatul Decan Mihai Iordache, apoi a fost doctorandul Profesorului, istoricului şi criticului literar Constantin Ciopraga la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. În calitate de critic literar, este apreciat pentru opiniile exprimate, fiind una dintre cele mai notabile voci critice ale momentului în România.
– Ce moment din evoluţia Dvs. ca discipol al unor mari maeştri v-a făcut să vă alegeţi calea şi profesia academică? De ce?
– N-o să vă spun că am ales cariera universitară ca urmare a unui ţel, pe care să-l fi slujit cu perseverenţă şi încăpăţânare. Nu acesta era ţelul. De altfel, cu vreo doi-trei ani înainte de 1986, când am terminat eu facultatea, se instituise o politică de restrângere a instituţiilor de învăţământ superior în România. Ţelul, dar cumva implicit, era să fac ceea ce poate să mă bucure sau, mai exact, ceea ce simţeam că pot să fac bine şi să-mi aducă o satisfacţie care nu excludea preţuirea celorlalţi. Preţuirea şi situarea într-un câmp al dialogului, pe o punte care luminează. Nu cred că bucuria se trăieşte în solitudine. Deşi ideile se nasc în momente de uitare de sine, în solitudine, ea nici nu se poate declanşa, căci în tine locuieşte tot timpul celălalt pentru care trebuie să faci lucrurile clare. Celălalt – tu însuţi eşti uneori celălalt – devine, se schimbă, trăieşte prin dialog, dezbatere, îndoială. Am avut, ce-i drept, şansa unor profesori excepţionali, şi nu numai, în anii ’80, la Literele sucevene (profesorul Mihai Iordache era fascinant), ci şi la liceu ori în şcoala generală. Eşti, fireşte, tentat să spui uneori: aş fi fost ceea ce sunt indiferent ce s-ar fi întâmplat în jur. Pregătindu-mă pentru un eşec, îmi spuneam: Indiferent dacă voi intra sau nu la facultate, eu voi fi acelaşi, voi citi aceleaşi cărţi etc. E o prostie, evident. Nimic nu e transcendent, totul e context, iar întâlnirile pe care le ai sunt esenţiale. Nu există în abstract un potenţial de care dispui şi pe care ajungi să-l activezi. Potenţialul e, de fapt, nelimitat şi nu poţi bănui niciodată unde vei ajunge, aşa cum nu poţi să bănuieşti despre ce vrei scrie şi ce vei studia peste câţiva ani. Privind înapoi, totul ţi se pare logic, dar, de fapt, parcurgi un drum şi, de la un moment dat, eşti chiar drumul. Ca să revin la întrebarea ce-mi stă în faţă: când am început să scriu şi să public în presa literară, după ce abia terminasem facultatea şi eram profesor la o şcoală generală din Odorheiul Secuiesc (am nostalgia acelor locuri, a acelor copii), ipoteza unei cariere universitare nu exista. Altfel, ulterior, a fost preţuirea profesorului Mihail Iordache, care m-a obligat să vin la Suceava. Nu puteam să o trădez, să-l trădez. Alesesem Piatra-Neamţ, urma să predau în liceul pe care-l absolvisem. Totul a fost consecinţa unei schimbări de decizie, făcută aproape din ruşine.
– Cum reuşiţi să combinaţi rolul de Prorector al USV cu predarea, cercetarea şi implicarea în proiecte universitare şi culturale de anvergură?
– Fără cercetare, predarea e sinonimă încercării de a resuscita un cadavru. Eşecul e inevitabil. Iertaţi comparaţia aceasta cam macabră, dar ceea ce descoperi tu însuţi, după ce ai citit ce au spus alţii, după ce ţi-ai pus propriile întrebări, după ce ai găsit nişte răspunsuri, poţi preda cu mult mai multă implicare. Altfel, e reproducere. Ca profesor, urmează să găseşti soluţiile cele mai bune de a-ţi comunica întrebările şi ipoteticele răspunsuri. Studenţii nu vor fi fiind întotdeauna receptivi şi tocmai de aceea trebuie să-i implici, să le provoci curiozitatea, să îi pui în situaţia de a găsi ei soluţii – şi nu o dată, în timp ce ei caută soluţii, tu însuţi găseşti răspunsuri care nu ţi se întrezăriseră anterior. Iată de ce spuneam că celălalt este vital pentru ca tu să fii ceea ce poţi să fii. Mai sunt apoi şi cercetări care nu au decât vag legătură cu ceea ce predai. Ideile, s-o spunem clar, îţi luminează existenţa. Cum reuşesc să îmbin aceste lucruri cu activităţile de prorector sau proiectele culturale? Până la urmă este o şansă să poţi locui (ce-i drept, nu cred că-i recomandat să se întâmple în acelaşi timp), în mai multe locuri. Să alternezi spaţiile. În plus, la USV suntem o echipă. De fapt, suntem mai multe. Eu însumi fac parte din mai multe, care se intersectează. Şi colegii mei din diferitele echipe, care la rândul lor aparţin mai multor grupuri de lucru, sunt, cu toţii aş spune, mai buni decât mine. Iată, simplu spus, care este secretul.
– În calitate de conducător de doctorat, care credeţi că sunt cele trei calităţi indispensabile unei cercetări filologice de succes?
– La drept vorbind, nu poţi face cercetare fără creativitate. Şi pe terenul literaturii lucrul acesta e mult mai evident decât în alte domenii. În fapt, din-colo de metodele critice în continuă mişcare (unele mor, altele se nasc, dar totul e într-o dinamică generată de tot felul de contexte – sociale, politice, economice, ştiinţifice etc.), operele deja clasate devin altceva. Avem acelaşi obiect de explorat, în cazul nostru, plasate în tot felul de contexte, nişte obiecte formate din cuvinte, deci într-un grad mare de volatilitate, care devin ceea ce văd eu în ele, şi nu pentru că le-aş inventa (am oroare de intentio lectoris, vorba lui Eco), ci pentru că sensurile pulsează în ele şi abia aşteaptă să fie descoperite. E, deci, o creativitate care se manifestă la nivelul obiectului de cercetat. E apoi necesară o creativitate la nivelul strategiilor de comunicare. În ce mă priveşte, sunt lucruri pe care le-am învăţat în timp. Scriam într-un fel acum 30 de ani, o fac altfel astăzi. Ce e important este ca ideea să fie clară, prezentarea, eficientă, în aşa fel încât cititorul să parcurgă un traseu de descoperire pe cont propriu. A ieşi din labirint la lumină, iată ţelul. Nu fraze sofisticate, nu neologisme preţioase, nu exhibare de sine… În fine, creativitatea aceasta se răsfrânge chiar asupra ta. Sau acesta ar fi modul ideal de a funcţiona al lucrurilor. Să enumăr, totuşi, trei trăsături: curiozitatea, îndoiala, altruismul. Şi aş adăuga: poate o doză puternică de umilinţă şi de orgoliu, un aliaj care nu poate lipsi. E important să crezi că ceea ce vezi tu trebuie expus, povestit celorlalţi, şi pentru asta merită să te lupţi, să faci eforturi, să te angajezi moral. Să trăieşti pentru asta. Dar trebuie să ştii că orice idee are doza ei de fragilitate şi de determinare contextuală. Mai mult, că ideile se schimbă foarte greu. Viziuni interpretative originale şi novatoare rămân decenii întregi neştiute. Problema nu e lipsa de celebritate a omului (cum ar gândi mulţi), ci faptul că ideile nu rodesc, nu schimbă lumea, că frumuseţea rămâne îngropată. Şi e posibil să se piardă în materia amorfă a lumii fără să iasă, decât poate accidental, la lumină. Suntem stăpâniţi de afirmaţii şi de idei eronate, care ne asigură însă confortul cotidian, starea de echilibru.
– Sunteţi expert ARACIS şi membru CNATDCU – ce provocări aţi întâmpinat în evaluarea calităţii învăţământului umanist?
– Invocând aceste două acronime, un prieten, care era şi el membru ARACIS, ba chiar intrase în consiliul acestei instituţii care certifică, reglementează şi monitorizează calitatea învăţământului superior, le numea „monştri ai lumii moderne”. Dar o făcea într-o poezie. Adevărul e că rolul acestor instituţii în buna funcţionare a lucrurilor asigură un nivel de predictibilitate şi certitudinile de care avem nevoie. Provocarea a fost pentru mine să-mi păstrez echilibrul, să identific ce funcţionează bine şi ce nu.
– Cum vedeţi provocările şi responsabilităţile filologului contemporan într-o literatură globalizată şi tehnologică?
– Lumea e în mişcare, iar filologul trebuie la rândul lui să se adapteze. O face oricum, fie că vrea, fie că nu. Literatură globalizată? Literatura a fost dintotdeauna o reţea, ca un cosmos care are galaxii, planete, sateliţi, mult praf (evident, cosmic), o structură greu vizibilă sau identificabilă, sau mai multe, care se intersectează… De la Goethe încoace lumea a înţeles că există o literatură mondială, că există un dialog continuu între centre şi periferii, că, finalmente, centrul e pretutindeni şi periferiile, nicăieri. Poate că noile tehnologii ne ajută să circulăm mult mai repede, să aflăm ce se întâmplă oriunde pe planetă la distanţă de un clic, cum se spune. Da, există un risc al amalgamării valorilor, dar el a existat întotdeauna. Fireşte, mai există un risc, al literaturii care e produsul tehnologiilor moderne şi care dă o mult mai mare liberate cititorului, care îşi poate crea propria literatură. Deocamdată, am impresia că există un sentiment de panică, sau suntem în proximitatea uneia. În fapt, tocmai aceste explozii de posibilităţi ne arată ce frumoasă e lumea. Dar ca să vezi asta, trebuie să te poţi elibera de inerţii, de confort. Nu înseamnă că eu o pot întotdeauna face. Altădată, lumea era speriată de tren, de tipar, de curentul electric. O să vă mire, dar Ion Barbu, poetul, matematicianul, scria la un moment dat cu dezaprobare despre curentul electric utilizat în biserici.
– Cadrele didactice şi discipolii vă consideră un mentor dedicat, plin de tact şi răbdare. Ce strategii folosiţi pentru a inspira şi sprijini generaţiile noi?
– Poate că e aşa. Nu ştiu dacă e neapărat vorba de tact şi de răbdare. În principiu, îi consider pe tinerii din jur, cu care am privilegiul de a lucra, nişte egali. Sigur că e şi un transfer de responsabilitate aici. Dacă suntem egali, nu aşteptaţi să vă menajez, căci, de altfel, nu mă menajez pe mine însumi. Dacă suntem egali, haideţi să căutăm nişte răspunsuri împreună, haideţi să punem împreună nişte întrebări adecvate. Da, sunt studenţi la licenţă, la masterat, doctoranzi care îmi spun că le e greu să ia notiţe pentru că simt că ar rata ideile pe care le expun. Sau care îmi spun că atunci când au dificultăţi, şi nu pot avansa cu cercetarea proprie, citesc câteva pagini scrise de mine. Sau care îmi spune că-mi datorează ceea ce sunt – ceea ce, evident, este o exagerare. Eu n-am fost decât contextul care să-i ajute să devină. Altfel, cred că totul se datorează unei calităţi pe care am întâlnit-o la profesorii mei. Să arunci învăţăcelul în vertijul unei probleme ca să vadă cât de incitant este să încerci să cauţi soluţii pentru a ieşi la liman, pentru a putea privi de sus tumultul valurilor, pentru a găsi o explicaţie care să le elimine pe celelalte, în fine, care să pună faptele într-o lumină în care te descoperi pe tine însuţi.
– Ce sfat le daţi tinerilor care aspiră să urmeze o carieră în filologie şi critică literară, dar sunt descurajaţi de provocările academice şi de dificultatea unei inserţii profesionale?
– Să nu se grăbească. Să se dedice unor probleme şi să le slujească cu consecvenţă, fără să le trădeze. Să facă naveta între cercetarea de detaliu şi viziunile de sus, care sistematizează. În fond, să caute o ieşire din labirint. Nu-i vorbă, ieşirea dintr-un labirint poate însemna, cazul fericit, de altfel, intrarea în altul. Dar Dumneavoastră mă întrebaţi cum se înscrie un tânăr cu potenţial în câmpul social al supravieţuirii, în jungla ierarhiilor sociale. Cum îşi va găsi el calea socială? Mai exact, din ce va trăi, după o cercetare strălucită de câţiva ani, când oportunităţile s-ar putea să nu se întrezărească cu claritate. Românii au o vorbă, care spune: Nici nu ştii de unde sare iepurele… Aş vrea să cred că nu toate locurile inteligente vor fi ocupate de roboţi. Tocmai de aceea sfatul meu este să aibă răbdare, să se bucure de ceea ce fac, chiar dacă cunosc câteva cazuri de eşec exemplar. Şi când spun eşec, mă gândesc la un potenţial rămas îngropat, ca talantul. Să nu te grăbeşti, i-aş spune, să te bucuri de ceea ce faci (şi pentru asta ceea ce faci să faci din toată inima) şi să ai încredere.
Mulţumindu-vă pentru ideile expuse şi timpul acordat, nutrim speranţa că prin mentori pasionaţi de munca lor – cum sunteţi Dumneavoastră – tânăra generaţie de filologi români va continua cercetarea, scrisul, visarea, încercând să atingă cote cât mai înalte.
Prof. dr. Elena-Brânduşa STEICIUC, Director COACH USV
Drd. Oana-Andreea GROSU, consilier (Psihologie)
Lector dr. Sergiu RAIU, consilier (Sociologie)
Comentarii