După ce a obişnuit publicul cu talentul său în domeniul picturii, realizând până în prezent unsprezece expozitii personale, opt în Fălticeni şi trei în Bucureşti, dar şi în spaţiul virtual, iată că de această dată Mariana Lungu ni se prezintă într-o nouă ipostază, poet şi pictor, care, fără să exagerez, spun că nu îl face rău deloc.
Prin urmare, în cazul de faţă, avem de-a face cu talentul îngemănat al unei autoare care s-a apucat serios de treabă după pensionare, ceea ce este de apreciat.
De bună seamă că pentru publicul larg nu este o noutate faptul că un pictor se înfăţişează şi în calitate de poet, de-a lungul timpului cunoscându-se destule cazuri de acest gen. Se întâmplă aceasta pentru că pictura în sine este o poezie a culorii, iar sufetul pictorului n-are cum să stea departe de muzicalitatea versurilor, adesea el simţind cum cele două laturi ale talentului său se sincronizează şi se completează reciproc. Este acea stare de beatitudine şi înălţare pe care o are pictorul-poet când îşi transpune trăirile în lucrările sale.
Volumul de faţă, „Poezii pentru eternitate”, care este prezentat într-o ţinută elegantă şi bine gândită, unde pictura vine să completeze încântător poezia, ambele punând în valoare trăirile sufleteşti ale autoarei, constituie dovada afirmaţiilor mele.
În cele 61 de poeme, care se îmbină armonios cu tot atâtea imagini ale tablourilor sale, autoarea ne prezintă cu deosebită sinceritate trăirile, în ceea ce priveşte natura înconjurătoare, iubirea pură, dragostea de viaţă, pe parcursul căreia omul este dator să lase ceva deosebit în urma sa, acel ceva care să-l păstreze în amintirea semenilor.
Poeziile şi picturile care le însoţesc sunt tot atâtea teme peste care cititorul n-ar cum să treacă fără să se bucure de metafora şi melosul versificării, cât şi de armonia culorilor. Desigur, Mariana Lungu e conştientă că numai prin lucruri de valoare atât în pictură, cât şi în poezie, i se poate deschide drumul spre eternitate. Iar prin ceea ce face, în ambele direcţii, se vede că îşi doreşte cu ardoare acest lucru.
În poezia „Armonie şi culoare”, de la începutul volumului, autoarea mărturiseşte cu sinceritate că „La început a fost pictura”, care pentru ea „este o poezie divină”, ca mai apoi să spună: „În pictură văd dincolo de prima vedere / În poezie descriu iubirea fără măsură”. Iată, aşadar, cu câtă bucurie şi cât de frumos ne vorbeşte ea despre cele două laturi ale talentului său.
Poate că versurile din acest volum nu sunt toate la nivelul de sus al cerinţelor poeziei moderne, însă trebuie remarcat că poezia Marianei Lungu reuşeşte să-l capteze pe cititor prin frumuseţea metaforei, prin simplitatea şi sinceritatea cu care ea îşi exprimă trăirile. Am să dau doar câteva exemple: „Pe pajistea râului au înflorit stele” („Cântec stelar”), „O mantie albă acoperă liniştea, / Fulgi de soare cad pe inima mea. / O floare priveşte în geamul de lumină / Şi luna varsă taina asfinţitului în stropi de iubire” („Trec anii”), „În ochi avem lumina, tu a cerului, eu a pământului” („În ochii noştri citim iubire”), „O rază îmbătată de bucurie, / Aleargă fericită în spaţii ancestrale, / Adâncită în gânduri mă zbat în vise ireale, / Când luna îşi scutură praful pe lumea plumburie…” („Gânduri, lumini şi umbre”).
Iată că autoarea reuşeşte să creeze imagini încântătoare, să aducă în faţa cititorului adevărate tablouri din natura înconjurătoare. Se întâmplă astfel pentru că, aşa cum am spus încă de la început, Mariana Lungu are talentul îngemănat: pictura şi poezia, care funcţionează destul de bine împreună.
Desigur, sunt multe lucruri bune şi frumoase de spus despre poeziile şi picturile din acest volum, dar n-am să fac asta acum, pentru că nu vreau să ştirbesc cu nimic bucuria cititorului, avizat sau nu, când va avea cartea în mână şi va începe să o răsfoiască.
Una peste alta, consider acest volum reuşit, Mariana Lungu punctând o nouă izbândă care se adaugă celor anterioare în lada de zestre a neuitării.
O felicit şi o aştept cu noi realizări!
ALEXA PAŞCU
Comentarii