> Povestea unui pui de bucovinean tocmită de prozatorul Radu Stancu în „Despărţire la prima vedere”
Motto: „Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.”
(Lucian Blaga – „Elogiul satului românesc”)
Când George Călinescu afirma că Nică este imaginea copilului universal se referea, desigur, la acele constante ale vârstei de aur – inocenţa, bucuria jocului, spontaneitatea şi inventivitatea (cu năzbâtiile inerente) şi, mai ales, la dragostea necondiţonată pentru cei apropiaţi, pentru lume şi pentru viaţă în general. Însă copilăria este şi o sursă importantă de inspiraţie pentru scriitori din toate vârstele literaturii. Fie că se caută, fie că se mărturiseşte, fie că se justifică, în poveste sau vers, întoarcerea la copilărie este, practic, pentru scriitor, de neevitat, spre încântarea criticii biografiste sau psihanalitice. Că este Nică sau Mirciulică, că este Adrian Zografi sau Ferenike, scriitorul se redescoperă, în demersul său autoficţional, curios, nostalgic, (auto)exorcizant, poate, prin ochii variantei sale infantile. În această placă turnantă, dar şi în fundamentul său preexistenţial, se află sensul propriu, dar şi cel al ieşirii din labirintul mic.
Romanul lui Radu Stancu – „Despărţire la prima vedere”, Editura Instant, Câmpulung Moldovenesc, 2025 ne aduce, îmbogăţind peisajul literar bucovinean şi nu numai, un nou personaj autobiografic pe care îl numeşte, cred că nu întâmplător, Doru. În acest prim volum, intitulat „Bunica, bunicul şi… bunicul”, autorul ne transportă, intradiegetic, într-un univers arhetipal şi atemporal. Pe tărâmul fermecat al copilăriei, numită atât de simplu şi inspirat de Blaga „inima tuturor vârstelor”, micul sălăşuitor al satului poate diferi de cel urban, dar numai în măsura în care el conştientizează şi reflectă influenţa mediului său.
Şi copilul Doru, prins între nevoile fireşti ale vârstei – joacă, explorare, învăţare – şi acceptarea responsabilităţilor cotidiene, are destulă prematură înţelepciune să nu afle între acestea o contradicţie. În vechea familie ţărănească, progenitura nu era doar o verigă biologică, ci şi una utilitar-economică. Regulile jocului erau deja scrise pe table strămoşeşti şi hoţii de timp erau pedepsiţi cu jordia, „catrafoi” în cazul lui Ionuţ, alt copil al satului reamintit de condeiul memorialistic al lui Radu-Doru. Fără ca aceste sancţionări să fie taxate drept abuzuri, ele erau ingredientul necesar pentru o educaţie temeinică. Copilul de ţăran era pregătit, în primul rând, pentru muncă, dar nici şcoala nu era neglijată. Şi mai era câte unul, precum Doru sau tatăl său, Mihai, care vădeau o curiozitate şi un neastâmpăr intelectual şi îşi îmbogăţeau cunoştinţele prin lecturi asidue.
Romanul, întins pe parcursul a trei generaţii este, pe lângă un discurs confesiv, mărturisitor, şi o monografie a gospodăriei şi a comunităţii româneşti din zona rural-montană, un adevărat „muzeu al satului”, în care timpul curge în alt ritm şi în care viaţa se petrece simplă, dar liniştită.
Aspecte consistente din viaţa pastorală aflate, în mare parte, din poveştile bunicului (străunchi, de fapt) Nistor, completează peisajul. Poveşti care vin atât din faptul trăit, cât şi din cele auzite, unde altundeva decât la crâşma locală, dovadă că în fiecare sat românesc era câte un Han al Ancuţei în care se depănau „istorii” mai vechi sau mai recente, unde se tranşau afaceri şi se punea ţara la cale. Iar satul idilic, cu seculare cutume, dar şi metehne, în care ne poartă povestitorul, este unul huţănesc şi, cu acest prilej, Radu Stancu nu uită să ne facă cunoscute istoria stabilirii acestui grup etnic în Bucovina şi trăsăturile lui definitorii. Transhumanţa, claca, hora, toate sunt însoţite de o savuroasă anecdotică populară care atenuează tonul uşor didacticist. Dar funcţia gnoseologică a operei este potenţată, mai ales, de contextualizarea fiecărui eveniment particular. Integrând istoria mică în istoria mare, profesorul Radu Stancu se dovedeşte nu doar un bun cunoscător, dar şi un fin analist al acesteia. Experienţa personală a personajelor devine etalon al unei comunităţi şi al unei epoci, făcând posibilă trecerea de la individ la model şi de la model la tipologie.
Volumul, bogat ilustrat cu fotografii cu oameni de demult dar şi cu peisaje mirifice, este scris într-un limbaj când doct, când neaoş, după cum îi dictează secvenţa narativă. Împletirea firelor narative, ca şi alternarea acestora cu amplele pasaje descriptive de o frumuseţe sadoveniană, precum şi cu digresiunile istorice şi meditative, se realizează cu naturaleţe, ghidate de fluxul memoriei, dar şi de fina articulare dintre fabulă şi subiect.
Naratorul-autor ia act de propria identitate cu nostalgia paradisului pierdut, dar şi cu smerenie şi recunoştinţă faţă de cei care i-au modelat-o. „Mult mai târziu, după ce am citit, am întâmpinat şi am învăţat multe, am înţeles că bătrânii, deşi nu aveau ani mulţi de studii, aveau înţelepciune curată şi adevărată” mărturiseşte scriitorul într-una din paginile ultime ale volumului. Aşadar, „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”, iar cine-i are să-i înveşniciască în file de carte, pentru a transmite experienţa şi înţelepciunea lor peste veacuri.
Se spune că de la naştere şi până la şapte ani este o lume întreagă, de la şapte ani şi până la moarte este un singur pas. Radu Stancu ne lasă la începutul acestui prim volum al romanului său autobiografic în compania unui Doru abia trecut de vârsta boabei şi a fărâmei, cea care încapsulează germenii devenirii, nerăbdători să aflăm şi alte poveşti care i-au fost temelie, dar şi noi informaţii despre comunitatea bucovineană căreia, cu nedisimulată mândrie, îi aparţine.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii