Până la limită

Vor fi fiind destui care să creadă că, atunci când dl Ilie B. a zis că s-ar impune ca pensionarea la limită de vârstă să se facă, într-un oarece viitor, spre 70 de ani, să se fi avut în vedere pe dumnealui ca prim exemplu. Dl Ilie B. este de-o seamă cu mine şi deocamdată lucrează la stat, ca angajat al Guvernului României, pe post de prim-ministru, după o carieră pe care şi-a început-o ca prof la o şcoală ajutătoare, continuată că administrator de firmă, iar după ce s-a apucat să facă politică, membru în mai multe CA-uri, prefect, secretar general al guvernului, primar… E frumos că-şi imaginează că-l vor ţine balamalele ca să presteze cu maximă eficienţă şi dincolo de 65 de ani! De altfel, avem exemple de minţi sclipitoare – un pic mai înainte Paula Iacob, Neagu Djuvara…, azi Mugur Isărescu (76 de ani) – care n-au fost afectate de vârstă. Însă în context e bine să reţinem că nu suntem cu toţii la fel, că, potrivit specialiştilor, prime semne evidente de deteriorare cognitivă (gândire, memorie, atenţie) pot apărea încă de pe la 50 de ani, plus uzura altor organe, altele decât creierul; şi oarece semne de Alzheimer ori Parkinson, dacă eşti fără de noroc, se pot evidenţia când încă eşti în câmpul muncii… Apoi speranţa de viaţă (la domni mai mică, deoarece unii sunt mai supuşi riscurilor, chiar şi viciilor accizabile). Însă dacă ţara are nevoie de parale, se poate pune problema şi aşa: să-i muncească până la limită pe cei care muncesc, spre a putea supravieţui statul, inclusiv rămânând darnic şi ocrotitor cu cei care se odihnesc ori prestează pe cont propriu, în întuneric fiscal.