Un termen utilizat mult prea des şi fără motivare reală în spaţiul public este CRIZĂ. Crize au fost şi vor fi în permanenţă la toate nivelurile, de la cele locale (sau chiar familiale!) până la cele mondiale. Putem spune că omenirea este într-o permanentă criză sau că o mulţime de crize acţionează simultan, dacă acceptăm utilizarea termenului fără discernământ. Dar unde este bariera (sau „linia roşie”, termen la modă) între banale scandaluri, neînţelegeri sau gafe cu urmări nefericite şi crize economice, geopolitice cu implicaţii majore asupra funcţionării statelor şi vieţii cetăţenilor? Greu de stabilit graniţa şi cred că doar judecarea lucidă şi bunul simţ ne spun dacă este o criză în derulare sau un scandal de cârciumă amplificat de politic şi mass-media. Revenind la crizele reale, trebuie să le analizăm prin prisma efectelor economico-sociale şi geopolitice asupra naţiunilor şi chiar asupra comunităţilor. În permanenţă, crizele au generat dezastre, noi începuturi sau oportunităţi, reglarea mecanismelor de funcţionare a societăţilor etc. Practic, „dezmorţirea” societăţii umane şi ieşirea ei din rutină este impulsionată major de crize.
Dacă urmărim derularea crizelor şi consecinţele lor în societate, vedem deosebiri mari între naţiuni, în funcţie de regimul politic. În zona democratică, crizele, inclusiv cele drastice, precum cea din 1929-1933, duc, după un moment de suferinţă care îi afectează în primul rând pe cei cu venituri mici (şomaj, sărăcie şi chiar foamete), la un proces de resetare economico-socială (New-Deal în SUA, spre exemplu) bazat pe reglementări statale şi comenzi publice (autostrăzi în Germania interbelică). Democraţiile au câştigat şi în cazul crizelor majore, din cauza capacităţii sporite de adaptare.
Regimurile autocrate (dictaturile) se comportă diferit în momentele de criză, acţionând violent (vezi reacţia Rusiei lui Putin faţă de contestatarii războiului sau a Chinei, în cazul protestelor măsurilor din pandemie) în unele cazuri.
În cazul semidemocraţiilor (sau a celor „neconsolidate”, dacă vreţi), precum cea românească, crizele sunt mult mai periculoase, din cauza instituţiilor timide şi uşor influenţabile ale statului (inclusiv justiţia şi poliţia), care s-au dovedit, deseori, incapabile de a contracara manifestările extremiste. Iar serviciile secrete (SRI, SIE, STS etc.) s-au arătat fie incapabile, fie complice în acţiunile împotriva agresiunilor externe din Est. În fapt, toate democraţiile „tinere” s-au dovedit vulnerabile în faţa unui război hibrid declanşat de Estul dictatorial, în Ungaria şi Slovacia regimurile putiniste câştigând democratic, prin vot, alegerile. Populaţia a uitat prea repede „binefacerile” socialismului biruitor la oraşe şi sate. Educaţia precară şi diplomele dubioase îşi spun cuvântul, inclusiv în viaţa publică.
În final, trebuie să ne întrebăm dacă existenţa omenirii poate fi concepută fără crize. Răspunsul clar este NU! Dar, într-un cadru democratic şi cu conducători pregătiţi şi dedicaţi (oameni de stat, nu oameni politici!), crizele pot fi gestionate, iar efectele nocive pot fi atenuate. Mai mult, decidenţi înţelepţi au ştiut să folosească în interes naţional (sigur şi personal!) oportunităţile pe care crizele le aduc. Spre exemplu, criza dintre anii 1929-1933 a determinat, în statele democratice, demararea unor proiecte majore de investiţii în infrastructură, cu efecte benefice pentru întreaga societate.
Crizele în România pot fi şi trebuie depăşite doar alături de aliaţii actuali din UE şi NATO, care au capacitatea de a ne sprijini în acest demers. Izolarea înseamnă sinucidere economico-socială. Mai multă integrare!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii