Timpul, şcoala şi dorurile care nu se sting

A mai trecut o vară. Prea repede, ca viaţa însăşi. Mă aflu din nou la început de drum şcolar, cu emoţia şi neliniştea pe care doar această zi le poate aduce. În fiecare an, la început de septembrie, mă încearcă o tristeţe iremediabilă. Parcă aud ecoul cuvintelor lui Adam: „Viaţa mea a trecut parcă am intrat pe o uşă şi am ieşit pe cealaltă”.

Nu a fost cea mai bună vară din viaţa mea, dar nici cea mai rea. Am cunoscut altele, de groază chiar. Şi totuşi, vara aceasta mi-a adus încă o dată aminte de fragilitatea clipei, de graba cu care timpul ne împinge înainte, fără să ne lase răgaz să respirăm. Poate că ar trebui să stăm mai liniştiţi, să căutăm mai atent fericirea în lucrurile mici, în gesturile simple, în bucuriile mărunte. Nu în măreţia trecătoare, nu în slava deşartă.

Viaţa noastră se risipeşte, de cele mai multe ori, în irosiri zadarnice. Şi atunci mă întreb: peste 50 sau 100 de ani, ce va rămâne din noi? Avuţiile noastre vor fi stăpânite de alţii care nici măcar nu ne vor şti numele. Singurul lucru care contează cu adevărat este felul în care ne-am trăit viaţa şi am purtat crucea în timpul care ne-a fost dăruit. Cu demnitate, până la ultima clipă.

Acum, la început de an şcolar, le doresc elevilor şi colegilor mei succes în această nouă provocare. Anii sunt mereu dificili, fiecare în felul său, dar datoria noastră este să-i trăim frumos, să dăm sens muncii noastre, să luminăm minţile celor care ne privesc cu încredere.

Şi totuşi, în prag de şcoală, dorurile mă copleşesc. Îmi amintesc de tata, care nu mai este. În clasa întâi, şi-a luat concediu doar pentru că eu, plângând, voiam acasă. El stătea în faţa şcolii zile la rând, ca să-l pot vedea pe geam şi să prind curaj. Îmi amintesc de mama Lucica, bunica mea dragă, cea care m-a crescut şi care mă însoţea la fiecare festivitate de deschidere, cu un buchet de flori în mână. Ce dor nemărginit am de ea! Ce dor de simplitatea acelor ani, de bucuriile mici, de gesturile care atunci păreau fireşti şi acum strălucesc în amintire ca nişte nestemate!

De ce avem mereu dor de trecut, dacă timpul nu se mai întoarce? Poate pentru că în acele clipe am fost, fără să ştim, cu adevărat fericiţi. Iar dorul este singura dovadă că am trăit.

LUCIAN DIMITRIU