O poveste cu Ozzy

Abia după ce, recent, a murit Ozzy Osbourne (1948 – 2025), am fost curios să răsfoiesc „Eu sunt Ozzy” (scrisă, după poveştile lui, de Chris Ayres şi tradusă ca la carte de prozatorul Mircea Pricăjan; Polirom, 2021). Am zis că doar să răsfoiesc volumul, însă nu l-am mai lăsat din mână. Şi-am aflat, printre multe altele, cum John, un băiat din Aston, Birmingham, UK, dintr-o familie de muncitori (părinţii obişnuiau să se caftească; fraţii şi surorile dormeau în acelaşi pat, cu căldare alături, pentru nevoile nocturne; însă aveau în casă o combină audio), băiat cu opt clase (înţeleg că la şcoală i-au plăcut cel mai mult mesele gratuite), dislexic, pricepând de timpuriu că nu i se potriveşte să fie nici muncitor, nici hoţ (prin urmare, după o scurtă experienţă, nici puşcăriaş), a făcut şi a câştigat pariul cu muzica heavy metal… Spre mijlocul anilor ’70, pe când se obişnuise să-i ceară managerului trupei Black Sabbath oricâte parale pentru orice poftea (că a doua zi i se şi împlinea!), fu trezit de fisc că are să plătească 80% din venituri în UK şi 70% în USA. După ani şi ani, în 2003, nerăpus de alcool şi droguri, era s-o mierlească după un accident cu ATV-ul: şi-a rupt gâtul, mai multe coaste, medicii i-au umplut pieptul de sârme şi şuruburi, însă era să-l piardă de vreo două ori; a scăpat, avu o convalescenţă lungă în scaun rulant. La mai bine de un an după, la un control medical în USA, doctorul s-a mirat că-i pe picioare, în bună formă, drept care l-a întrebat: Te-a costat o sumă din şapte cifre? Opt?! La care Ozzy a răspuns aşa, ridicând din umeri: „A decontat Serviciul Naţional de Sănătate”.