Precum omul gospodar care îşi face iarna car, tot aşa şi eu, doar că în mod inconştient, de cu iarnă mi-am pregătit vara din 1971, când urma să termin clasa a XII-a, să iau bacalaureatul şi să dau examen la facultate.
Pentru prima dată, m-am lipit de un grup de băieţi şi am mers cu uratul la fete. La terminarea urăturii, tot grupul era invitat în casă la o mică gustare şi ceva de băut. M-am nimerit să stau lângă Viorel al Nataliei, care le avea cu băutul, şi mă tot îndemna: „Până la ultima suflare!”. La fiecare casă am băut tot altceva, am amestecat băuturile, iar către miezul nopţii eram deja beat.
Am venit totuşi singur acasă şi nici nu am căzut prin zăpadă, deşi pe alocuri era polei. A doua zi dimineaţă mi-a fost foarte rău, dar nu am vărsat.
În prima sau a doua sâmbătă din an, acelaşi Viorel s-a ţinut de mine să mergem la bal. Am auzit că alţii au mai dansat prin casă cu mătura, dar eu nu m-am făcut de râs cu aşa ceva; am dansat (vorba vine) direct cu fetele. Poate aş fi avut succes, dar fetele au început să se ferească de mine, că n-aveam nici ritm şi le şi călcam pe picioare. Una peste alta, mie mi-a plăcut prima experienţă la bal şi devenisem preocupat de astfel de evenimente. În fiecare sâmbătă mergeam pe jos la bal nu numai în Lisaura, dar şi la Tişăuţi, Ipoteşti sau Bosanci. Mă pregăteam intens de parcă asta urma să fac în viaţă.
Eram în clasa a XII-a şi ar fi trebuit să-mi stea gândul la bacalaureat şi admiterea la facultate. N-aş zice că învăţam rău, dar nu eram la nivelul aşteptărilor, în special la matematică, unde cândva lumea ştia în sat că eram cel mai bun din generaţia mea.
S-a nimerit să-l am pe profesorul de matematică (Lungu Nicolae) şi diriginte. Făcea cu noi „matematică pe pâine” şi ne ţinea, în special pe băieţi, numai în notele 5 şi 6. La dirigenţie făceam tot matematică şi mai erau zile când ne chema la liceu cu o oră mai devreme, tot pentru tot felul de probleme şi exerciţii. Educaţia fizică se întâmpla ca uneori să fie transformată tot în oră de matematică. Eu, cu balurile mele, am intrat în vizorul profesorului de matematică, alături de alţi colegi de-ai mei (zece, în total) pe care ne-a lăsat corigenţi, tocmai în clasa a XII-a! Dintr-o clasă de 46 de elevi, doar 36 au putut să-şi susţină examenele de bacalaureat în sesiunea din vară. 35 au luat nota 10 (zece) la examenul scris de la matematică. Al 36-lea a luat 9 (nouă). La oral, toţi 36 au luat 10 (zece), asta în timp ce la toate celelalte licee din Suceava s-a luat doar un singur 10 (zece). Există şi voci precum că totuşi au fost doi de 10 (zece), la toate celelalte licee din Suceava. „Cei cu opt vin la toamnă” ar fi spus profesorul Lungu Nicolae comisiei de la bacalaureat. Peste ani am aflat că profesorul nostru de matematică a fost felicitat personal chiar de ministrul învăţământului pentru performanţa sa.
Vizavi de performanţa profesorului nostru de matematică, eu m-am ales cu prima mea corigenţă în cel mai important moment al vieţii. Vă puteţi imagina cam cum a fost această bombă pentru părinţii mei… În sat, poate unii s-au bucurat.
La scurt timp după bacalaureat au fost examenele de admitere la facultate. Foşti colegi de clasă, cu care am petrecut hramuri, şi la ei şi la noi, au trecut pe la Lisaura şi s-au lăudat alor mei cu reuşitele lor la facultate. Mama numai nu plângea; poate şi băiatul ei s-ar fi putut lăuda cu o reuşită similară, dar el încă nu a terminat liceul. Ajunsesem să mă simt de parcă eram prostul satului.
Toată vara aceea n-am învăţat absolut deloc, n-am făcut niciun exerciţiu de matematică şi nici n-am rezolvat vreo problemă; n-am pus mâna pe niciun creion, pix sau stilou. Toată vara am păscut vaca. Mergeam cu ea prin diferite locuri dimineaţa şi după-amiaza. Tata, umblând cu căruţa la CAP, mai descoperea câte un loc mai înghesuit, cu iarbă sau buruieni, unde nu putea el să bage coasa, şi mă trimitea pe mine să-l curăţ cu secera. Nu exista să refuz, chiar dacă aş fi fost şi într-o situaţie mai bună; vreau să spun că chiar dacă aş fi terminat liceul şi aş fi reuşit la facultate, tot ar fi trebuit să merg la secerat acele ierburi şi buruieni.
În una din zile, după ce m-am întors după-amiază cu vaca de la păscut, m-am dus până la apa Sucevei, la scăldat. Mama era cam bolnavă şi ar fi trebuit să rămân acasă, poate că ar fi avut nevoie de ajutorul meu. M-am întors odată cu seara, exact când tata se întorcea şi el de la CAP, de la „producţii mari la hectar”; aşa trebuia menţionat în cererea „benevolă” de înscriere la colectiv, din 1962. I-am deschis poarta şi m-am dus în grajd să dau apă la vacă. În timp ce vaca era cu capul în găleată, tata a intrat în grajd: „Be apî. Îi săti”. S-a dus glonţ în fundul grajdului şi a pus mâna pe furcă. Până să se întoarcă el cu furca spre mine, eu i-am prins-o prin spate cu amândouă mâinile (l-am cuprins) şi l-am blocat între coada furcii şi mine, strângându-l. Mi-era ruşine de întreaga situaţie în care am ajuns. „Ai puteri amu, dacî nu ti-am bătut când o trebuit!” Am slăbit puţin strângerea şi tata a reuşit să se întoarcă, lăsând mâinile de pe coada furcii. De acum eram faţă în faţă. Cât pe ce să-mi bage degetele în ochi. Probabil îşi amintise de cele învăţate în timpul războiului, din lupta corp la corp cu duşmanul sovietic. I-am dat drumul şi am zbughit-o înspre portiţa de la drum. La colţul casei era un cazan cu apă scursă din streaşină. Nu l-am văzut din cauza întunericului. M-am împiedicat în el şi am căzut în lungul trotuarului, dându-mi peste cap pielea desprinsă de pe podul palmei. A fost cât pe ce ca tata să pună mâna pe mine. Am fost mai rapid ca el dar n-ar mai fi fost timp să deschid portiţa de la drum, aşa că m-am aruncat cu burta peste poartă şi am scăpat… M-am dus la o casă mai izolată din câmp şi mi-am spălat rana de la mână. În timp ce-mi turna apă soţia lui Mihai al Marenţei, plângeam şi-i spuneam că nu o să mă întorc niciodată acasă. Chiar credeam că aş fi fost în stare, atât de naiv eram… Am dormit în noaptea aceea undeva pe la Huci, într-o căpiţă din paie de grâu încă netreierată. I-am ridicat vârful şi m-am băgat sub el, în inima căpiţei. Am fost trezit dimineaţa devreme de fâşâitul unei coase. Am reuşit să ies din căpiţă fără să fiu văzut şi m-am dus la Fabrica de Ghiaţă (unde este acum firma „Carpatis”). Acolo era şi o brutărie, unde lucra şi Ghiţă Borosan din Lisaura. Am primit şi am mâncat nişte pâine, din aceea neagră, rotundă, care se vindea la magazin cu doi lei. La Fabrica de Ghiaţă se îmbuteliau sucurile „Cico”; singurele băuturi carbogazoase care se găseau pe piaţă la timpul acela. Acolo am putut să beau sucuri pe săturate, căci m-am implicat benevol în munca de descărcat şi încărcat navete din şi în maşini. Cum s-ar spune, mi-am găsit deja un loc de muncă, unde mâncam pâine proaspătă şi beam sucuri răcoroase, care te pişcau la limbă.
Am fost fugar vreo trei zile. Am apărut acasă într-o seară, tocmai când taică-meu vorbea la poartă cu cineva din sat. Nu mi-a spus nimic, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
***
În luna august am dat corigenţa la matematică. Mi-a dat nota 6. Dacă toată vara n-am învăţat deloc, oare n-ar fi putut să-mi dea, în primăvară, nota 5, să fi intrat şi eu la bacalaureat odată cu ceilalţi colegi ai mei?! Ar fi putut, dar nu era sigur că voi fi în stare să iau 10, ca şi ceilalţi pe care el a mizat. Dacă nu luam 10, îi dădeam peste cap ambiţia lui istorică, dar şi paranoică de a se remarca la nivel naţional cu o clasă de nota 10. Dintr-o clasă de 46 de elevi, la care a fost şi diriginte, pe zece i-a lăsat corigenţi şi a mizat că ceilalţi vor lua toţi 10 la bacalaureat, ceea ce s-a şi întâmplat la oral; doar la scris a fost un singur 9.
În toamnă, la examenul de la matematică, de la bacalaureat, am luat 6 la scris şi 10 la oral. Totuşi, nu ştiam încotro să o apuc.
Ca diriginte, profesorul nostru de matematică nu s-a ocupat niciodată să ne dea o minimă ghidare despre ce am fi putut face noi în viaţă, fiecare în parte. Atât a mai ţipat la noi de parcă voia să ne scoată pe toţi profesori de matematică, poate chiar doctori în disciplina lui.
După ce s-au limpezit apele şi cu sesiunea a doua a examenelor de bacalaureat, în ziarul central „Scînteia” a apărut lista cu toate locurile rămase neocupate la facultăţile din ţară. Mi-ar fi plăcut să încerc la o facultate cu profil mecanic; era ceva mai palpabil pentru mine, plus că pe la vârsta de zece ani am desfăcut complet o bicicletă şi am ştiut să o şi montez la loc. Nu mi-au rămas piese în plus, şi bicicleta a funcţionat şi după asamblare; zic eu că chiar mai bine ca înainte.
Norocul mi-a surâs; au mai rămas câteva locuri neocupate la facultatea TCM, secţia Maşini-unelte, de la Institutul Politehnic Bucureşti. Din pod am luat o valiză de lemn (fusese a lui frate-meu, în armată) şi am plecat la Bucureşti. Mai fusesem o dată într-o excursie cu şcoala. Atunci am fost interesat să văd grădina zoologică, Casa Scânteii şi Gara de Nord. Acum eram interesat să aflu unde este facultatea TCM. Cineva m-a îndrumat să încerc la Polizu, foarte aproape de Gara de Nord. În câteva minute eram deja la Polizu, unde m-am înscris pentru examenele de admitere de la secţia Maşini-unelte. M-au repartizat pentru cazare în Cotroceni, la 303 (fostele grajduri regale) şi pentru cantină în Regie, lângă fabrica de ţigarete.
La 303 erau nişte camere mari şi înalte. Am nimerit să-i am colegi pe nişte olteni, care m-au luat la mijloc chiar de la început: „La voi cum se spune?! Şase sau şese?!” „Şase” „Şase sau şese?! „Şase!” „Trei ori trei fac şase sau şese?!” „Şase” Şmecherul ăla (Tătaru Iordaiche, care a intrat la facultate în anul următor) m-a dus în camera de alături, tot cu olteni de-ai lui şi m-a întrebat din nou: „Cum se spune la voi?! Şase sau şese?!” „Şase!” „Trei ori trei fac şase sau şese?!” „Şase” „Vedeţi, şi vrea să intre la facultate!”
Primele examene au fost scrise; la matematică şi la fizică. Eram înscrişi 13 candidaţi pe un loc. Asta m-a făcut să fiu complet relaxat; cum să te gândeşti că vei reuşi, la aşa o concurenţă, când profesorul şi dirigintele tău a ţipat întruna la tine şi ţi-a băgat în cap că eşti prost?! „Nu trebuie să apară cuvântul BUN, cum că nu eşti BUN. Eşti PROST!”, aşa ne spunea el.
M-am prezentat doar la examene, în rest, eu am fost excursionist în Bucureşti. Pe lângă Palatul Telefoanelor, pe un loc viran, unde cândva a fost un hotel pe care l-au bombardat avioanele americane în cel de-al Doilea Război Mondial, era instalată o platformă cu nişte carturi electrice. Cu o fisă de trei lei, te puteai distra cu unul din ele timp de câteva minute; te tamponai de mantinelă sau de alte carturi. Asta devenise preocuparea mea principală în timpul liber dintre examene şi până la afişarea rezultatelor de la probele scrise… Am spus-o de mai multe ori: între toate calităţile mele este şi aceea că am şi o mare doză de inconştienţă, care, de multe ori m-a ajutat în viaţă.
La afişarea rezultatelor după probele scrise, mamele, taţii şi studenţii aspiranţi au mers cu noaptea în cap la afişierele facultăţilor, pentru a nu pierde timp în aflarea veştilor. Pentru a putea citi listele pe întuneric, s-au dus cu lumânări sau cu lanterne, fiecare după posibilităţi. Lanterne nu se prea găseau de cumpărat; dacă apăreau pe undeva, pe la vreun magazin, se „vindeau” pe sub mână. Eu, relaxat ca şi în zilele precedente, m-am trezit când soarele era sus şi-i apărea lumina pe peretele de la picioarele mele. Mi-am zis să merg la cantină, să nu pierd masa de dimineaţă. Când am coborât în curtea mare de la 303, m-am întâlnit cu colegul de cameră Fery din Petroşani. Era necăjit. Obţinuse nota patru, dar destul de aproape de cinci. Oricum, nu mai avea ce sta; la oral intrau doar cei cu note peste cinci. Când am auzit de nota lui, el făcând parte din grupul oltenilor băşcălioşi, care după fiecare probă scrisă se dădeau mai deştepţi decât mine, m-am gândit că eu voi fi obţinut zero virgulă ceva, căci auzisem şi au fost şi astfel de punctaje.
Am trecut pe lângă cişmeaua din centrul curţii, unde jetul vertical de apă ţinea şi învârtea un pahar din plastic, demonstrându-mi că efectul Coandă nu-i o ficţiune, ci chiar există, şi am mers liniştit la cantina din Regie. După ce am mâncat mi-am zis să trec şi prin Polizu, să văd ce notă am luat. Acasă, sigur mă întrebau ai mei: „N-ai intrat, n-ai intrat, dar ce notă ai luat?!”.
Exact în poarta de la Polizu m-am întâlnit cu fosta mea colegă de clasă, Mariana Guşiţă. Sărea în sus de bucurie: „Ai intrat! Ai intrat!”.
Aveam o notă aproape de 7 şi, după examenele scrise, din 13 pe un loc au rămas doar doi pe un loc, eu fiind oarecum mai în faţa clasamentului. Norocul meu a fost că nu-mi trecuse rândul pentru examenul oral la matematică şi că aveam asupra mea un act de identitate. Mariana mi-a dat stiloul ei şi-n scurt timp am intrat în sala de examinare. Am tras biletul, am rezolvat cele trei subiecte menţionate şi am ieşit la tablă. Examinator a fost profesorul universitar Flondor. (La timpul acela, una din cele mai căutate culegeri de exerciţii şi probleme de matematică era a profesorilor universitari Donciu şi Flondor. Cu profesorul universitar Donciu am făcut în anul întâi de facultate cursul de Geometrie analitică şi diferenţială.) Am fost notat cu doi de 9 şi un 8 şi mi-au mai crescut şansele de admitere. Când s-au afişat rezultatele finale (a doua sau a treia zi) am putut afla că AM INTRAT LA FACULTATE!
Dimineaţă am văzut afişajul cu cei admişi, după-amiază am fost pe tren şi seara am ajuns acasă înaintea alor mei. Am aprins lumina în casă şi-n scurt timp au apărut şi ei: „Ce-ai făcut?!” „Am intrat!” Obiceiul îmbrăţişării şi pupatului nu era la noi; doar s-au bucurat. Era şi normal, după câtă ruşine şi câte griji le-am făcut în vara aceea.
A doua zi, vestea s-a răspândit repede în sat. A fost a doua mare bombă, după corigenţa din vară. „Ăştia au bani!” şi-au dat cu presupusul, aş zice eu, nişte neica-nimeni. Oare ce a fost în capul lor?! „A umblat Aglăiţa (maică-mea) cu desăgile în spate şi cu coşărcuţa în mână pe la diverşi profesori universitari din Bucureşti, ca să-l bage şi pe Costică al ei la facultate”… Să nu credeţi că prostul nu are imaginaţie!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii