Marţi, 1 aprilie 2025, la împlinirea a 84 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, la ora 17:00, la Portalul Memorial Golgota Neamului – „Fântâna Albă” de la Mănăstirea Putna, a avut loc pomenirea celor ucişi atunci pentru dorinţa de a trăi în patria mamă, în libertate şi credinţă. Au slujit părintele stareţ al Mănăstirii Putna, arhim. Melchisedec Velnic, părintele Ionel Maloş, protopop de Rădăuţi, părintele Filip Coca, paroh la Putna, şi clerici ai mănăstirii.
După slujba Parastasului, cei prezenţi au depus flori la troiţa dedicată românilor ucişi la Fântâna Albă. În continuare, au fost rostite mai multe alocuţiuni.
Părintele stareţ, arhim. Melchisedec Velnic, a vorbit despre modul de a fi al românilor bucovineni de atunci, despre scopul lor şi despre cât se regăsesc românii de azi în simţirea şi idealurile celor din 1941.
„«Noi vrem Patria noastră românească şi Biserica noastră strămoşească, de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră pe jugul vostru de oţel!»
Aceste cuvinte au răsunat acum 84 de ani în faţa ofiţerilor sovietici la Hliboca. Ne întrebăm: cine au fost românii care au avut tăria să spună aceste cuvinte în faţa unei forţe brute? Cine au fost cei care au simţit aceste cuvinte de foc? Ce cuget şi ce inimi aveau ei?
La 84 de ani de la masacrul acestor români la Fântâna Albă, ne întrebăm:
De ce au dorit să treacă aceşti români graniţa pusă de Uniunea Sovietică şi să vină în patria mamă? Care a fost gândul lor, scopul lor? […]
Au pierdut împărăţia lumească, dar au câştigat-o pe cea cerească. De fapt, peste graniţă ei nu căutau doar o ţară românească pământească, ci căutau o spiritualitate, o viaţă duhovnicească pe care o cunoşteau şi o doreau. Şi atunci, părul capului lor care nu s-a clintit a fost adevărul, libertatea, legătura dragostei de fraţii lor, legătura dragostei de Dumnezeu.
Frica, laşitatea, corupţia spirituală, micimea de suflet – într-un cuvânt, egoismul, care venea cu stăpânirea comunistă sovietică, nu a reuşit să le fure harul, nu a reuşit să-i scufunde în întunericul minciunii, nu şi-a îndeplinit scopul a-i transforma în oameni căzuţi de la Dumnezeu. În această luptă, ei au murit cu trupul, dar nu au căzut cu duhul – din contră, cu duhul s-au înălţat la cer.
Crucea este semnul cu care au plecat spre graniţă, crucea a fost semnul sub care au fost ucişi. Crucile sfărâmate au fost aruncate peste ei, în gropile comune săpate în acele locuri – dar crucea Domnului le-a fost biruinţă în cer. Ei sunt deopotrivă martiri ai neamului românesc şi mărturisitori ai credinţei. Sunt o laudă a neamului nostru în faţa lui Dumnezeu. O laudă curăţată prin jertfă – căci căruia mult a iubit mult i se iartă (cf. Luca 7, 47), ce vor fi greşit, ca nişte oameni, în viaţa lor.
Cei de azi din Bucovina, fie din partea de nord, fie din partea de sud, sunt rude ale lor, urmaşi ai lor după trup. Dar rudenia biologică este doar suportul pentru rudenia spirituală. Noi toţi putem să fim urmaşi ai lor, după duh, sau să nu fim – cugetul şi faptele noastre ne înrudesc sau ne despart de ei.
Ne putem noi lăuda cu ei întru adevăr sau ne simţim străini de ei, deşi suntem de-un neam cu ei, români? Suntem noi, astăzi, asemenea lor în gândire, suntem asemenea lor în iubirea de neam? Avem noi drept scop a trăi în libertate, adică în viaţa în Hristos? Scopul lor, de a fi uniţi cu fraţii lor, ne mai spune ceva, ne însufleţeşte ca pe ei? Iubim noi să fim liberi? Liber nu poţi să fii decât întru adevăr, când adevărul îţi stăpâneşte viaţa, nu minciuna.
Într-un cuvânt: semănăm noi cu ei? Uitându-ne în direcţia din care ei veneau spre România, îi vedem astăzi pe fraţii români de dincolo de graniţă. Oare avem noi, cei de azi, tăria să ne spunem unii altora că simţim ceea ce simţit strămoşii noştri în 1941? Că suntem şi noi însufleţiţi de duhul şi gândul unităţii? Fiecare putem căuta în noi şi aflăm răspunsul. Dar putem căuta şi la ei şi le putem cere putere.
Să dea Dumnezeu ca la locul martiriului lor să se ridice cândva o mănăstire închinată Sfintei Cruci şi prin Sfânta Cruce să privim mai adânc în sufletele lor. Să luăm putere din puterea lor, să luăm dragoste de ţară şi de neam din dragostea lor, să luăm libertate din libertatea lor, să luăm credinţă din credinţa lor, spre a fi fraţi cu ei nu doar după trup, ci şi după duh, în Hristos, Dumnezeul nostru.”
A urmat doamna Irina-Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuţi, care a vorbit despre comemorarea de la Fântâna Albă din prima parte a zilei, la care a participat împreună cu domnul consul Cristian Dacica, şi a transmis simţirea comunităţii româneşti din nordul Bucovinei.
În încheiere, a avut loc un recital de muzică şi poezie, care a inclus şi citirea unui fragment literar care transpune mărturia unui supravieţuitor al masacrului, trecut în România. Recitalul a fost susţinut de elevii Grupului vocal-tradiţional „Ai lui Ştefan, noi oşteni” de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” Vicovu de Sus, coordonat de profesorul Vasile Schipor.
Arhim. DOSOFTEI DIJMĂRESCU
Comentarii