Sfântul Grigore Palama între Orient şi Occident

S-a născut în 1296/97 în Constantinopol, dintr-o familie aristocrată, profund creştină. Constantin, tatăl lui, a fost consilier de suflet al împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic al III-lea Paleologul (1328-1341). După moartea timpurie a tatălui, Andronic al II-lea devine tutore minorului Grigore, care avea 7ani. Mama lui, mai târziu, se călugăreşte, iar cei doi fraţii ai lui îi urmează exemplu şi devin monahi.

A fost educat şi instruit în ştiinţele vremii de marele învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă cultură profană şi o trăire duhovnicească autentică.

La 19 ani (1315) se re-trage la Athos – M-rea Vatopedu, mai târziu la Marea Lavră, urmând întru totul disciplina, postul, privegherea, practicând o asceza monahală severă, rugăciunea minţii şi deprinderea trezviei (dreapta socoteală), „luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”.

Se retrage doi ani la Glosia şi în 1326, după ce a fost hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă, unde trăieşte o viaţă duhovnicească intensă, „izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri”.

Varlaam de Calabria, între 1334-1341, atacă cu înverşunare mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi, iar ieromonahul Grigorie precizează în trei triade (1338, 1339, 1341) doctrina isihastă. Pe 11 Iunie 1341 are loc un sinod care acordă dreptate isihaştilor şi Varlaam (†1350) condamnat, fuge în Gerace (sudul Italiei) la catolici unde este promovat episcop catolic.

Între 1343–1347 Palama este aruncat în închisoare de împăratul Ioan Cantacuzino, pe motiv de complot împotriva stăpânirii, în ciuda faptului că împăratul era un apologet fervent al palamismului, fiind şi teolog, în acelaşi timp. Patriarhul Ioan Calecas, împreună cu Patriarhul Ierusalimului şi cu cel al Antiohiei convoacă un sinod în 1345 şi-l caterisesc pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului.

Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii şi-l repun în cinste pe Palama. Achindin fuge şi în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antireticele I-VII.

Ioan Cantacuzino convoacă în 27 mai 1351 un sinod la Constantinopol, care decretează isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin.

Acest sinod a fost receptat în mod firesc, de toată Ortodoxia, fără nici o împotrivire, întrucât învăţătura despre energiile dumnezeieşti necreate avea o tradiţie îndelungată şi fundament scripturistic solid, trăit în mod practic în viaţa cultică şi monahală a Bisericii, sinodul doar statornicind în scris, ceea ce se practica dintotdeauna. De aceea acest sinod „este caracterizat de mulţi drept al IX-lea Sinod Ecumenic”.

Între 1358-1359 Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Ştiind dinainte ziua morţii sale, Sfântul Grigorie Palama a trecut la Domnul pe 13 noiembrie 1359, în vârstă de 63 de ani.

Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convoacă un sinod care-l declară Sfânt pe Grigorie Palama, pe baza numeroaselor mărturii a unor monahi şi episcopi, precum şi a multor minuni petrecute în biserica lui, hotărând, ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

 

Foloasele rugăciunii

Sfântul Grigorie Palama numeşte rugăciunea calea vieţii veşnice, începutul vieţuirii virtuoase, măsura vieţii duhovniceşti, mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu, şi izvorul tuturor faptelor bune, prin care vine harul Sfântului Duh, care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.

Cel ce învaţă pe om rugăciunea neîncetată este însuşi Duhul Sfânt, care îi face acest dar celui ce se roagă, cu următoarele foloase duhovniceşti:

1. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti, urmare rugăciunii neîncetate: „Cel ce îşi curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curăţi cu inima”.
2. Sfinţirea trupului este aşadar efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului: „La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu”.
3. Rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu şi-l păzeşte de păcat, îl împacă pe om cu Dumnezeu, moment în care frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
4. Pe măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prinvedere directă a slavei lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii fără de amestecarecu Hristos în lumină.
5. Pe lângă darul nepătimirii, a vederii slavei dumnezeieşti şi a îndumnezeirii omului, prin rugăciune omul primeşte şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt, prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioşi, cum ar fi: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5,22-23), care reprezintă roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.

Pr. dr. MIHAI VALICĂ