În zilele acestea, Canonul cel Mare, izvodit din rugăciunea bătrânului episcop imnograf, Sfântul Andrei Criteanul, melodul ascet ce-a întocmit „Canonul lacrimilor”, un metanier în care se-nşiră 250 de noduri (în tot atâtea strofe) de rugăciune, de poezie şi de doxologie, ni se vădeşte cu fiecare înnoită îngenunchere a fi ornic neostoit ce înveşniceşte fiecare secundă a căinţei şi rugăciunea.
Un canon de pocăinţă ce-mi pare peste-poate a fi necunoscut celor care, în fiecare an, în zilele ce pun căpătâi Postului Mare, cele dintâi mai cu seamă, reînnoiesc şi înteţesc căinţa, şi mărturisirea, şi rugăciunea. Un imn frumos şi melodios al sufletului care suspină şi cântă, aşa cum numai lacrimile care-şi ştiu nevrednicia şi neputinţa ştiu să cânte. Nu cred să le fi rămas necunoscut acest canon de rugăciune nici unora dintre sfinţi. Vor fi rostit şi ei, cei atât de des şi de înalt de adânc cinstiţi şi chemaţi în rugăciune de popor, acest canon de pocăinţă, ca pe un imn de ridicat sufletul în picioare în vinerea sufletului. Apoi, după vădirea dumnezeiască a sfinţeniei lor, sute de ani în şir, au auzit şi ascultat, murmurate sfios, îngânate c-un dor neapus de Bun şi Drept Dumnezeu sau cu părerea de rău rostită zbuciumat în piept, ectenii ca acestea înlănţuite cuminte-n canon. Şi-nmănuncheată fiecare cu un ecou sfios şi duios: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”.
„Canonul lacrimilor”. Rugăciune. Căinţă. Mărturisire. Un imn în nouă cântări de îngenuncheat mai ades lângă tâmplele domolirii vremelniciilor noastre, după care simţi nevoia să taci cuvintele şi să le laşi pe ele să zidească, izvodit de un condeier ascet ce-a încercat să caligrafieze, după sufletul său, lumea. Nu-i loc de-ncrâncenare în canon, ci-i prag de reîncredinţare. Şi de molcomire. Ca o pravilă a gândului smerit, şi recunoscător, şi supus, la vremea otpustului: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.” şi „Pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: „Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă!” (Cântarea I) sau „Greşit-am, Doamne, greşit-am Ţie! Milostiveşte-Te spre mine. Că nu este cineva între oameni, din cei ce au greşit, pe care să nu-l fi întrecut eu cu greşelile.” (Cântarea a III-a)
Şi-n urma lor, răzbind dinspre inimă, fără a cuteza mai mult, ca un ecou, şi-un gând primenit, răsmurmurat din nou şi din nou, ca acesta: Părinte Bun, mai nemureşte-mă, Te rog, o dată! Botează-mi, iar şi iar, cu-o nouă şi înaltă iertare, risipirea!
„Canonul lacrimilor”. Căinţă. Rugăciune. Mărturisire. Lacrima aceea care înveşniceşte iertarea şi primeneşte iubirea. Rod al credinţei de nestrămutat. Plâns aşezat deodată cu gândul sub braţele Crucii, rostind necontenit numele lui Iisus Cel Înviat. Iar dacă spui Iisus, spui Viaţă, şi Iubire, şi Iertare, şi Nemurire, şi Cer străluminat. „Trupul Tău şi sângele pentru toţi Ţi-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te; trupul, adică să mă înnoieşti, iar sângele ca să mă speli. Duhul ţi-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău.” şi „Biserica a câştigat pahar coasta Ta cea purtătoare de viaţă, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoştinţei; spre închipuirea celei vechi şi a celei noi, a amânduror legilor, Mântuitorul nostru.” (Cântarea a IV-a)
Ca odinioară stâlcitului-de-ndoială-suflet-de-tată: „înduplecă pe Hristos, suflete, cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăţia şi cu smerenia” şi „strigă din adâncul inimii (…): Fiul lui David, mântuieşte-mă şi pe mine”, pentru că El, „Hristos pe magi i-a mântuit, pe păstori i-a chemat, mulţimea pruncilor a făcut-o mucenici, pe bătrânul l-a slăvit şi pe văduva cea bătrână”. (Cântarea a IX-a)
Ştiind aceasta, „Deşteaptă-te, o, sufletul meu! Ia seama faptelor tale pe care le-ai făcut, şi adu-le la vedere; varsă picături de lacrimi; spune cu îndrăzneală faptele tale şi cugetele tale lui Hristos, şi te îndreptează”, (Cântarea a IV-a), aşază-L pe Mântuitorul Hristos semn tare şi nestrămutat de rugăciune şi de carte!
„Canonul lacrimilor”. Mărturisire. Căinţă. Rugăciune. Şi-n zile ca acestea, şi-n cele care vor veni, se perindă mulţimi nenumărate de oameni prin viaţa noastră şi prin lume. Oameni pentru care rugăciunea ia şi chipul trudei ieşirii în întâmpinarea celuilalt, din grija de a fi acolo dacă s-ar întâmpla ca semenul să-ngenuncheze în tină cumva. Oameni prin sufletul cărora Dumnezeu umblă câteodată desculţ, ca să nu tulbure tihna aşezată acolo, la ceas de după Priveghere sau de apolis de Sfântă Liturghie. Oameni care ştiu că prin cei din jur trece fiecare cărăruie ce duce către Dumnezeu. Că nu poţi ajunge la El decât prin ei. Oameni care-şi numără zilele ce le înnumără anii în suflete pentru care au izbutit să fie prispă caldă, ce cheamă liniştea din nou acasă, sau liman ce ştie taina risipirii valurilor ce se abat spre el ne-ncetat. Oameni pentru care cuvintele „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) sunt rost, şi rugăciune, şi taină, şi chemare, şi misiune, şi iubire, şi viaţă. Şi sufletul lor e asemeni unei case cu multe-multe ferestre. Şi toate lăsate deschise. Să poată intra mai lesne lumina şi-n zăbranicul însingurării să nu se-mpiedice vântul. Să poată fi zărită de departe, de s-ar întâmpla înnegurare, şi să poată cuprinde chiar şi-un alai de îngeri, ce s-ar afla pe Cale. Oameni ce ni-L arată frumos pe Hristos. Oameni-mărturisire. Oameni dintre cei care ştiu, şi cred, şi mărturisesc: „făcându-mă lut viu”, „pentru mine ai luat chipul meu, Dumnezeu fiind” (Cântarea a V-a); „pe cel ce plânge îl vezi, şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit” (Cântarea I); „aproape lângă uşi este Judecătorul: ca un vis, ştiu, ca o floare trece vremea vieţii” (Cântarea a IV-a); „greşit-am Ţie, mântuieşte-mă; nelegiu-it-am, miluieşte-mă; (…) rugăciune aduc şi cer să iau iertare”. (Cântarea a VIII-a)
Se dovedeşte a fi Canonul cel Mare un imn de ridicat sufletul în picioare. Şi, după ce se va fi privit cu luare-aminte şi va fi privit fără îndreptăţire de sine-napoi, pentru că ştie că priveşte Cerul ţintă-n el, ca şi cum ar privi-ntr-o fântână, şi ca să nu se ruşineze că-i desculţ şi cu tălpile sângerând a neputinţă şi-a îndoială amestecată cu teamă, de-nfăţişat în fiecare zi ca-n faţa lui Iisus, Cel Care a spus: „Nu te teme. Crede numai!” (Marcu 5,36). Şi în răstimpuri, de-i peste putinţă în fiecare ceas, de-ntors cu faţa către sine şi de murmurat: „Viforul răutăţilor m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi şi mie mâna Ta. (…) Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut. Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, (…) pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea, haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu. Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află. Păcătuit-am (…) şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele.” (Cântarea a II-a)
DANIELA CEREDEEV
Comentarii