Romanul „Călina”, ce poartă semnătura lui Dumitru Simion, ne poartă înapoi în timp şi cu fiece pas înaintăm în destinul familiei boierului Alexandru Călinescu, stăpânul moşiei de la Basarabi. Eroina cărţii este Ioana, fiica boierului, căruia toată lumea îi spunea conul Săndel, şi a coanei Eufrosina. Oamenii locului îi spun Călina, de la numele de familie Călinescu, mai ales cu ocazia vacanţelor de vară, când copila poposea la moşie însoţită de o prietenă din Iaşi, copilă şi ea. Copilăria le este una foarte fericită, mai ales că mereu sunt însoţite de moş Nicanor care le îndrăgeşte, le arată toate curiozităţile din lumea satului şi răspunde întrebărilor fetelor cu răbdare, îngăduinţă şi dragoste. Moş Nicanor li se adresează cu ,,frumuşelele moşului” şi simte că împrumută din copilăria lor veselă, zglobie şi gălăgioasă. Îi dă puteri avalanşa lor de întrebări şi le însoţeşte peste tot, la stână, la prisacă, la scăldat în Şomuzul Mare, la vânătoare de raţe pe Şomuzul Mare. Un alt loc de poveste pentru cele două copile de la oraş este bucătăria, unde tanti Simina face pentru ele plăcinte şi sarmale. Fetele pun nenumărate întrebări născute din curiozitatea lor nestăvilită, şi primesc tot atâtea răspunsuri.
Cartea ni se înfăţişează ca o poveste într-o poveste, povestea adevărată a boierilor locului povestită de tatăl autorului, bun narator, dotat cu un fin simţ al umorului, om însetat de cunoaştere care citea mult, asculta emisiuni radio şi fura cărţile de istorie şi geografie ale fiului ce studia la oraş, tachinându-l neîncetat. De fapt, autorul îi dedică tatălui său această carte: ,,În amintirea tatălui meu, Dumitru Gheorghe Simion, ale cărui povestiri au constituit sursa de inspiraţie în realizarea acestei cărţi”. La pagina 8 găsim o imagine atât de frumoasă şi de dragă: ,,De ce stai, tată, aşa, în faţa focului şi îţi încălzeşti mâinile?”…
Acţiunea are loc pe Valea Şomuzului Mare într-un cadru sătesc pitoresc şi plin de frumos. Nu lipsesc fântâna cu cumpănă, stâna, pădurea, dealurile, dar şi vieţuitoarele atât de dragi ţăranului, caii şi câinii. Construcţia casei de sub poale de pădure stă sub semnul Trinităţii prin umbra celor trei copaci (pădureţ, nuc, cireş) plantaţi de moş Nicanor.
Capitolul II este o adevărată lecţie de farmacologie, în lumea satului fiind practicată dintotdeauna medicina naturistă. De leacurile băbeşti se ocupau îndeosebi femeile, iar ele ştiau reţetele de la babe, din neam în neam. Plantele de leac (pojarniţa, pătlagina, brusturele, romaniţa, podbalul, busuiocul, rostopasca etc) au un timp al lor de recoltare şi de întrebuinţare, sub formă de alifii, ceaiuri, decocturi, infuzii, tincturi, cataplasme. Se folosesc florile, frunzele, tulpina sau rădăcina, în funcţie de proprietăţile plantei.
Limbajul este unul sătesc, presărat cu arhaisme moldoveneşti care dau o culoare aparte cărţii: scoarţe, otavă, policioare, ştergar, străchini, pirostrii, pătlăgele, doniţă, putini, gogonele, jumări, ciubăr, chişleac, uluc, cociorva, bulboană etc. Icoana casei este împodobită cu busuioc, în jurul mesei se află scaune cu trei picioare, femeile spală rufele cu leşie, mămăliga se păstrează caldă învelită într-un ştergar şi pusă sub pernă.
Minunat de frumoasă este întâlnirea lui moş Nicanor cu ,,Sfânta Treime” (un căprior, căprioara şi puiul lor) într-o iarnă foarte grea, cu omăt mare şi ger năprasnic, când necuvântătoarele mâncau nestingherite din stogul cu fân, fără să se teamă de om şi fără ca dulăii să le alunge. Miracolul din Ajunul Crăciunului când toate dobitoacele pământului pot vorbi omeneşte încă dăinuie în sufletul moşului.
Rămasă fără părinţi, la vârsta de douăzeci de ani, Călina devine stăpâna moşiei, şi se ocupă de treburile gospodăriei, de seceriş, de lucrul pământului. După ce refuză pe mai mulţi pretendenţi, se căsătoreşte cu stăpânul moşiei vecine care auzise de vrednicia şi frumuseţea fetei, şi o caută sub pretextul să-l ajute cu batoza la treierat. Odată cu confiscarea averilor boiereşti şi a pământurilor, familia pleacă în Franţa, ocupându-se de îngrijirea câtorva hectare de vie Bordeaux.
Dumitru Simion se apleacă asupra poveştilor de viaţă, iubeşte oamenii locului cu destinul lor, mai bun sau mai puţin generos, şi aduce aceste poveşti în faţa cititorului pentru a învăţa din ele şi pentru a înţelege viaţa.
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii