Conştiinţa e gândul sădit de Dumnezeu în om, ca o scânteie fierbinte si luminoasă. Conştiinţa luminează deplin mintea şi o obligă să facă deosebirea între bine şi rău. În conştiinţă, omenescul se întâlneşte cu dumnezeiescul. Ea e şi a lui Dumnezeu şi a omului. Prin ea omul se află în legătură ontologic-dialogică cu Dumnezeu. Ea e faţa omului întoarsă spre Soarele existenţei. Ea e gând al lui Dumnezeu, dar „semănat” în om şi prin aceasta ţine de om.
Prin ea omul vorbeşte cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu şi răspunde lui Dumnezeu. Prin poruncile şi mustrările de caracter absolut ale conştiinţei grăiesc poruncile şi mustrările lui Dumnezeu. Omul e un pol al lui Dumnezeu. O conştiinţă fără minte sau raţiune nu poate lucra. Dar nici acestea, fără conştiinţă.
(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creştină şi rigoare ştiinţifică: Notele de subsol ale Filocaliei româneşti. Volumul I, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 220)
Comentarii