Să ne amintim întotdeauna, iubiţii mei, istorioara din vechiul Pateric, cunoscută de toţi, despre cum a murit un monah neglijent. Acesta mergea cu greu la slujbele dumnezeieşti. Era foarte delăsător în ascultare. Nu se abţinea deloc de la mâncare, îi plăcea să doarmă mult şi se caracteriza prin multe alte neajunsuri.
Într-o asemenea stare de neglijenţă l-a prins o boală de moarte şi i se apropia ceasul despărţirii. Egumenul, împreună cu ceilalţi fraţi, a venit să să-şi ia rămas bun de la monahul muribund. Acesta stătea lungit pe patul de moarte, cu ochii închişi, din care curgeau şiroaie de lacrimi. Călugării veniţi îl compătimeau, iar unii dintre ei chiar vorbeau deschis: „A pierit sufletul monahului neglijent”.
Dintr-o dată însă muribundul a deschis ochii şi a început să zâmbească. Egumenul s-a apropiat de el şi i-a zis: „Datorită vieţii tale trândave ar trebui ca tu, în faţa morţii, să plângi, şi nu să râzi”. „Da, părinte, – a răspuns călugărul – eu chiar am plâns, dar acum a apărut în faţa mea un înger, care ţinea în mână un pergament pe care erau trecute, de sus până jos, toate păcatele mele. Arătându-mi pergamentul, îngerul Domnului mi-a spus: Iată, cât de numeroase sunt păcatele tale, dar pentru că în viaţa ta niciodată nu ai judecat pe nimeni, uite ce a făcut milostivirea lui Dumnezeu, şi cu aceste cuvinte pergamentul s-a făcut curat cu desăvârşire”. După aceasta monahul şi-a dat cu bucurie sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Editura Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2007, pp. 163-164)
Comentarii