Ce mai facem? Cu gânduri banale de om comun, împingem la fel tărăboanţa vieţii şi visăm că sufletul nostru se rostogoleşte prin zăpezile lumii sau prin roua dimineţii…
Oamenii muntelui nu mai sunt aşa de ursani, i-a cam zăpăcit veacul ăsta, i-au cam obosit nişte ani. Au fost multe clipe când era să ne şteargă valul. Dar cine înoată bine, îşi regăseşte, oricât de greu ar fi, malul.
Ce spui? Avem încă urme de noroi? Aşa e. Dar tu ştii mai bine decât noi că dorul de lumină trece prin spaima de noroi. Şi da, toate se spală când plouă cu cofa pe munţi şi pe noi…
Ce mai face muntele? Pe Stânişoara totul se-n-dreaptă tot către cer. Fumul şi brazii cu gene de mister. Mai şuieră ciobanii, mai bat la stână câinii, aşa cum jos, în vale, mai scârţie pe alocuri şi cumpăna fântânii.
Seara, când curge laptele-n şiştare, lucesc pe cer aceleaşi stele, iar noaptea e tot înaltă tare. Şi da, mai vin căprioarele vinete la izvoare, cu rouă de stele pe bot şi uşoare.
Întrebi de vecinii noştri, bucovinenii…
Ne vedem des, de ei ne leagă multe, la sărbători şi la serbări cântăm împreună rapsodia pădurii şi dragostea pentru munte. Vorbim despre voievozi şi martiri, despre veşminte regale şi mânăstiri, despre viori fermecate şi ouă încondeiate sau despre simfonii ale soarelui înregistrate pe străchini de roata olarului… Şi noi, şi ei, avem un vechi obicei. Acela de a privi mereu în zare, aşa cum face marinarul pe mare, ceea ce cred că se numeşte succint căutare.
Cântarea perpetuă, aşa cum o întruchipează şi un fluieraş de soc sau o măicuţă bătrână cu brâul de lână care-şi tot cată bătutul de noroc.
Plâns de neputinţă-n infinit? Ei, aici am o ezitare. Nu erai tu cel menit să învingă veşnicii şi genună, aşa cum îi cânta mama lui într-o noapte cu lună? Erai probabil într-un ceas greu, nu e de mirare, un călcâi al lui Ahile are şi genialul, şi omul oarecare. Uite, surâsul tău enigmatic din autoportret îmi sugerează desluşit că fără un contrast paradisul n-ar mai fi atât de râvnit.
De ce zâmbesc? Mă gândeam eu că nu se poate să mă-ntrebi despre râul hipnotic, Suha… Un cântec de apă ce sună pe prunduri mereu, martor al galopului tău…
Al versului tău, care ne îndeamnă să fim noi înşine, să zicem cu curaj ce-avem de zis. Sub zenit, poţi fi fericit ştiind că aici, jos în vale, descifrând litera şi inima ta, oricum suntem văzuţi în vreun curmeziş de leat, râzând, ori plângând ori rânjind la un moment dat, stăm dârz, cu gândul la piscuri, la soare şi la vis.
Ai deschis pentru noi, ca să le vedem mai bine, o fereastră. Salută veşnicia din partea noastră!
MARIA ŢIGĂNESCU CREŢU
Comentarii