„toată viaţa am purtat în inimă o schijă de aur: Poesia”
Pe mulţi i-am cunoscut, pe mulţi nu i-am cunoscut. Constantin Preda (1961-2024) este unul dintre necunocuţi. Nu l-am văzut niciodată şi nici nu-l voi vedea vreodată. Ani de-a rândul am fost prieteni prin… corespondenţă; dintru început am înţeles că suntem dintr-o lumină şi dintr-o tulpină; amândoi aveam rădăcini în nume împărătesc, şi amândoi am ales să fim în slujba Poesiei pre limba română.
Între timp Constantin Preda a descoperit în mine un confesor – îmi încredinţa pasaje de viaţă, frământări, revolte, înfrângeri, frustrări, nădejdi şi disperări. Poetul, un notoriu stilist, primit sărbătoreşte în Republica literelor, încă de la debut, s-a dedicat până la arderea de sine mirajelor Poesiei, asumându-şi prototipul înşelatului Ulise cel învăluit de cântarea sirenelor. Înaintestătător de generaţie, după aprecierea unor condeieri exaltaţi, bine cotat de câţiva critici care au evitat subiectivitatea, Preda a evoluat pe un portativ propriu – lăsând impresia că nu a scris 100 de cărţi, ci doar una în care se oglindesc celelalte, precum cristalele în rotirea unui caleidoscop.
Meşter pastelist simfonist şi fabricant de parfumuri, Constantin Preda a produs o constelaţie de versuri cantabile, aparent simple, care-s perechi de zurgălăi pe căpăstrul iernii, pivniţe cu fructe deodorante, alcovuri cu nuduri şi rochii, adică reflexe ale unui Paradis neurnit din vârsta copilăriei, fastuos-faunistic şi efemerid-floral, peste care încă nu s-au arătat norii păcatului.
Ne-am promis o întâlnire în Bucovina, un periplu la mănăstiri, ori în Oltenia, în lumea lui de foc şi aleănuri. Ne-am trimis epistole şi un maldăr de cărţi. Constantin era un singuratic însingurat – nu foarte iubit de genealoizii de serie şi de ierarhii livreşti din fruntea curtenilor lor – un poet între poeţii cu prestanţă, un poet din şirul poeţilor săraci. Mare îmi este şi acum mirarea că a putut scrie atât de mult şi că a reuşit să tipărească atât de mult, inclusiv antologia antologiilor „Biblia cu litere de zăpadă” (2017), o lucrare monumentală, ca un Teraevanghel medieval.
Suferinţa lui, extrem de greu traversată, cu sacrificii incredibile, a fost un „canon” de mucenic părăsit. În aceşti ani, asumaţi cu o cutremurătoare luciditate, foarte puţini dintre semeni au fost solidari cu poetul luxuriantelor poeme în care a preamărit până la Divinizare Iubirea! Dialogul nostru discret era tulburător: poetul îmi citea la telefon câte trei, cinci, şapte texte, unele scrise într-o singură zi.
La un moment dat, mâna dreaptă neascultându-l, era ajutată de mâna stângă, cum i se întâmplă şi zugravului Ştefan Luchian, ori lui Constantin Dracsin, un alt botoşănean, care nici nu avea mâinile. Poemele citite erau premonitorii – sfâşietoare cântece întru întâmpinarea mamei pierdute, litanii de împăcat moartea, versuiri fragile cu miros de copilărie, îndurerări, mistuiri. Preda lucra atunci la volumul răscolitor, intitulat abrupt, ca un strigăt de lup, „Am cancer pe creier”. L-am îndemnat să renunţe la acest titlu, să nu deznădăjduiască, să se odihnească mai mult. El mi-a răspuns: „Eu sunt amurg / mai mult amurg”. Îţi preţuiesc îndemnurile, sunt folositoare, dar vezi titlul „Aş muri dacă n-aş scrie” (2015). Eu nu mă dezic”. Mi-a pus la dispoziţie un cont bancar. I-am trimis un ajutor minim, de amăgit câteva zile. După nicio săptămână am primit un colet cu 18 cărţi! Ce conştiinţă bogată poate locui într-un poet sărac! Sunt multe de subliniat, dar mă opresc. Biografia poetului Constantin Preda ar trebui să fie aşezată într-o carte nu numai de poetică, ci şi de etică, dar prea-s îndoielnic să cred că în acest timp grăbit îşi va pune la lucru uneltele un istoriograf! Ştim atât de puţin despre Daniel Turcea, Dan David, Aurel Dumitraşcu, Traian T. Coşovei, Paul Emnuel, Ronald Gaşparic, Paul Grigore, Constantin Ştefuriuc, Ovidiu Hotinceanu, Vasile Zetu, Ioan Es. Pop şi încă de atâţia alţii care zumzăie în tăcerea absolută din Letopiseţul de lut…
Remember:
„Inima mea fumegă / şi eu nu sunt decât un gol de aer / prin care vine toamna hohotind”; „Ce vaier de toamnă / ce mistic prăpăd / urmele noastre sub frunza căzută / abia se văd”; „Mă sprijin pe tristeţea celor de dinaintea mea / şi a celor care vor veni după mine”; „Peste pravila toamnei o herghelie / trece cu ultimul ei tropot” („Scrisori de pustnic”, 2018).
Cât de mult ne-am cunoscut, necunoscându-ne niciodată!…
CONSTANTIN HREHOR
Comentarii