Pentru a înţelege importanţa şi rostul satului trebuie să ne aplecăm şi asupra etimologiei sale. În primul rând, să ne oprim asupra satelor mici denumite frecvent prin termenul cătun. Acesta reprezintă „un model străvechi de aşezare sătească” (Ilie Bădescu, Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 41). Termenul este pre-roman, iar sensul iniţial se referă la casă, locuinţă mică în care se adăposteau ciobanii. Se pare că aceştia sunt cei care au preluat ulterior şi noţiunea de sat. Cuvântul sat provine, după opinia multor specialişti, din limba latină, unde îl întâlnim sub forma fossatum, care descrie atât şanţul, întăritura sau graniţa care delimita hotarele satului, cât şi locuinţele rudimentare construite în pământ (Constantin Noica, Rostirea filozofică românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 258).
Înţelegem din precizările sensurilor conceptuale că satul reprezintă o aşezare rurală ai cărei locuitori sunt în mare parte ţărani, care se ocupă cu creşterea animalelor şi cultivarea pământului. Cuvântul cel mai potrivit care defineşte realităţile spirituale, culturale şi civile sunt cuprinse în denumirea de sătean. Prin acesta se descrie cel mai bine omul legat de sat prin naştere, creştere, tradiţie, ocupaţie şi credinţă. Satul reflectă foarte frumos raportul dintre autoritate şi libertate. Satul nu implică o organizare impusă forţat. El are o serie de rânduieli nescrise la care sătenii participă liber, prin intermediul credinţei şi prin asumarea răspunderii morale faţă de obiceiurile şi datinile înaintaşilor. Aceasta evidenţiază o formă de respect deosebit pe care oamenii au arătat-o locului unde s-au născut şi au crescut. Mitropolitul Dosoftei foloseşte în scrierile sale cuvântul sătean cu referire la omul care locuieşte într-un sat, la plugarul care lucrează pământul şi creşte animalele (Vasile Bogrea, Originea românescului sat, în Dacormania, nr. 1, Bucureşti, 1921, pp. 253-257).
Viaţa oamenilor de la sat este orientată cu precădere spre muncă şi spre rugăciune. Credinţa sătenilor este evidentă. Pentru ţăranul român, Dumnezeu nu reprezintă doar o idee sau forţă, aşa cum auzim frecvent vorbindu-se în timpurile noastre. Pentru săteni, lucrarea şi pronia dumnezeiască reprezintă o realitate vie, omniprezentă. Viaţa religioasă a satului capătă chip, în primul rând, în Biserică. Ea se deschide spre săteni pe două planuri: 1. Locul în care se săvârşesc dumnezeiasca liturghie şi diferite slujbe spre folos sufletesc; 2. Mediul în care sătenii se consultă pentru anumite acţiuni comunitare: colecte pentru cei aflaţi în suferinţă, mobilizare pentru diferite activităţi, asumarea unor decizii importante etc.
Fără îndoială, reperul cel mai important al satului românesc îl constituie Biserica. La zidirea ei contribuie întreaga comunitate, de la primul sfat, pâna la sfinţirea ei. Biserica este clădită de săteni cu aceeaşi dăruire pe care o depun pentru zidirea propriei case. Locul ales este mai întâi sfinţit; biserica însăşi are limite şi o intrare; uşa ei este împodobită în anumite ocazii cu ramuri înverzite, ca şi casele sau porţile sătenilor. Un decor protector se află pe canaturile uşii sau pe cadrul ei; regăsim aici crucea, stelele, soarele, luna, iar interiorul ei reflectă iscusinţa meşterilor vremii. În Biserică, pe lângă întâlnirea cu Dumnezeu, oamenii au acces la educaţie, pentru că în tinda acestor locaşuri se vor forma primele şcoli. În Casa Domnului tinerii află lucruri importante pentru vieţuirea morală şi repere deosebite spre cultivarea iubirii neamului şi a pământului în care s-au născut.
Aşa cum odinioară Biserica se întemeia pe cultul martirilor, aşa se vor aşeza primele comunităţi săteşti pe teritoriul ţării noastre. Ele sunt organizate în jurul bisericii şi a cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al înaintaşilor. În felul acesta orice lucrare a satului trebuie să respecte două standarde: 1. Invocarea lui Dumnezeu; 2. Conformarea cu voinţa străbunilor. În comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu, satul a dat naştere unor opere de mare valoare, care dăinuie de multă vreme. Statornicia oamenilor în tradiţia moştenită este un lucru care arată vrednicia înaintaşilor noştri.
Preotul satului este un reper moral pentru enoriaşii săi. Prestigiul său sporeşte mai ales atunci când biserica rămâne singura instituţie care are un reprezentant rămas în acel sat, după desfiinţarea şcolii, a dispensarului sau a altor instituţii din lipsă de personal. Într-un sat mic preotul este privit cu respect şi cu recunoştinţă de către săteni. Ei sunt conştienţi de eforturile pe care acesta le face pentru a fi alături de ei în cele mai importante momente din viaţă. Pe de altă parte, preotul aflat la început de drum în slujirea preoţească se confruntă cu cel puţin două probleme care îl frământă: 1. Dorinţa de a rămâne devotat slujitor al credincioşilor încredinţaţi; 2. Necesitatea asigurării unui trai decent familiei sale. În aceste condiţii, preotul este nevoit să-şi găsească un loc de muncă din care să-şi întreţină familia.
Cu toate provocările existente într-un sat mic, totuşi, după mărturia multor preoţi care au trecut prin astfel de situaţii, bucuriile şi împlinirile au fost mereu la mare intensitate. Sacrificiile făcute pentru întreţinerea bisericii, pentru ajutorarea semenilor aflaţi în suferinţă, pentru străbaterea drumurilor gloduroase sau înzăpezite au trezit în inima multor preoţi o dragoste aparte faţă de locul hărăzit de Dumnezeu pentru slujire.
În orice sat, dar mai ales într-un sat mic, preotul devine conştient de rolul decisiv pe care îl are în mijlocul acelei comunităţi. El nu aşteaptă sprijin numai de la puţinii săteni, ci aleargă cu îndrăzneală spre alte sate mai înstărite, spre societăţi şi oameni cu dare de mână pe care încearcă să-i sensibilizeze, pentru a-i determina să vină în sprijinul său şi al enoriaşilor. În sensul celor precizate, Mitropolitului Visarion Puiu (27 feb. 1879 – 10 aug. 1964) sublinia în lucrarea Preoţii Satelor, că „sunt puţini acei ce s-au gândit serios la cât poate face un preot sătesc pentru ţărani”. În acelaşi timp, vrednicul mitropolit preciza: „Nu ne putem închipui că ar fi şi nici nu sunt alte persoane, care să poată aduce mai mult bine unui popor ca şi omenirii întregi chiar, decât preoţii creştini, când ei şi-ar îndeplini totdeauna cu sfinţenie frumoasele datorii ce au” (Mitrop.Visarion Puiu, Preoţii satelor, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2003, p. 8).
Preotul nu poate fi indiferent faţă de problemele comunităţii unde slujeşte şi ale societăţii căreia îi aparţine. Din cele precizate mai sus, putem înţelege că preotul are chemarea şi autoritatea de a îndruma şi de a îndrepta poporul spre bunăsporire întru toate, pentru că lucrarea sa nu este restrânsă la un singur domeniu de competenţă. Chiar dacă slujeşte într-o comunitate mai extinsă ori într-un sat foarte mic, preotul îl slujeşte pe acelaşi Dumnezeu, iar liturghia săvârşită în cel mai mic sat are aceeaşi importanţă ca şi cea săvârşită în cea mai frumoasă catedrală.
Pr. dr. FILARET RUSCAN
Comentarii