Măsuri (şi cu măsură)

…Din grupajul cotidian al ştirilor centrale, uite că aflăm că Executivul a decis măsuri „împotriva violenţei asupra copiilor în creşe, grădiniţe şi şcoli” – altfel zis, dacă pricepem ca (toată) lumea, prezumtiv „in rem”: mai întâi cu privire la fapte, iar apoi (dacă se ajunge la concluzia…) la persoane. Se (re)defineşte astfel ce-ar însemna „agresiune” acolo (creşe, grădiniţe, şcoli) şi citim (poate că rezumată, scurtată?) o listă în care este vorba despre „inclusiv” ameninţare, ciupire, smucire, hrănit cu forţa, obligarea de a sta pe oliţă sau în pat, dacă cel mic nu poate dormi; desigur (fără nicio glumă!!!) cele mai grave cazuri implică atingeri şi acte cu substrat sexual. Probabil că în lista lungă se scrie şi despre trasul de urechi ori punerea la colţ, ori alungarea din clasă… F.b.! Într-un comentariu la (o) ştire se sublinia că „asemenea fapte care îngrozesc orice adult responsabil apar în locuri unde copiii sunt aduşi de părinţi ca să fie educaţi”. În context, ne dăm însă cu părerea dacă nu cumva ar fi OK ca violenţa (…împotriva minorilor) să fie privită „unitar” (potrivit unei definiţii generale, de dicţionar), adică fără diferenţieri şi inconsecvenţe. În sensul ca fix aceleaşi „măsuri” (care vor fi fost, care vor fi fiind, care vor fi) să… sperie (cel puţin) toate persoanele astfel abuzatoare, de la părinţi şi bunici, la educatori, la golanii („ăia mari”) de pe stradă. Cu atenţie, înţelegere a situaţiei, cu nuanţă, cu cap. Nu la repezeală – fincă tre’ – să arătăm că suntem gata să facem ce n-am gândit de mult timp să facem. Şi să nu uite cineva de cei 7 plus 7 plus 4 ani de acasă!!!