Născut din dragostea părinţilor mei Toader şi Lenuţa, în cea de a treia zi a lunii ianuarie, anul Domnului 1969, în frumoasa staţiune Vatra Dornei, cochetez cu poezia de adolescent, când părinţii mi-au cumpărat o chitară.
Atunci au apărut şi primele versuri, stângace şi timide de altfel. Apoi altele şi altele, iar odată cu trecerea anilor din ce în ce mai “sofisticate” şi mai înnobilate de ceea ce sufletul adolescentului simţea la acea vreme şi care făceau mare vâlvă alături de acordurile chitării, pe marginea şanţului unde ne adunam flăcăii şi fetele satului, seară de seară.
De regulă scriu poezie în dulcele vers clasic.
Se spune că trebuie să laşi o urmă a existenţei tale pentru vremurile în care nu vei mai fi: să ridici o casă, să sapi o fântână, să sădeşti un pom. Pe lângă acestea m-am gândit că ar fi bine să las poezia ca semn de trecere prin astă lume. Nu unul înnobilat de laurii literaturii, ci unul mai mult sentimental; căci… mare lucru ar fi ca vreunul din stră… stră… strănepoţii mei să recite iubitei sale o poezie de dragoste, iar la final să-i spună acesteia că a fost scrisă de un stră… stră… străbunic de-al său.
Sper să le pot face cu ochiul în acele clipe, prin sclipirea de moment a unei stele.
Ca apariţii între coperţi de carte menţionez din memorie doar câteva din volumele de antologie:
“Amintirile vieţii”, în care am fost publicat caţiva ani la rând, “Romeo şi Julieta din Mizil”, „Acorduri Moldave”, „Ametiste Moldave”, „HBscrisuri”; precum şi unele reviste ca cea a Jandarmeriei Române unde am luat premiul „Condeiul de aur” „Revista cu poveşti” – parcă – în care am debutat cu două lucrări în proză, şi în multe alte publicatii electronice de genul „Ziarul de pe Net”, „Cronopedia”, „Agora Literară”.
Anul acesta am luat premiul I la Festivalul de poezie „Grigore Vieru” şi Premiul cotidianului „Crai nou”.
Activez ca membru în cadrul Cenaclului literar “Nichita Stănescu”, aflat sub tutela Centrului cultural al MAI, în Clubul de Initiativă Literară Suceava şi Cenaclul Transfrontalier „Maşina cu Poeţi”.
Din motive obiective, nu am publicat încă un volum de autor, neconsiderând asta drept o prioritate.
Am început să cochetez în paralel şi cu epigrama, datorită unei discuţii cu un prieten caricaturist care mi-a spus cândva că “…poeţii sunt romanticii care din cauza norilor unde mai tot timpul le stă capul şi inima nu pot vedea şi forma comică a unei stări sufleteşti sau trupeşti”. Ei bine, am încercat să îi demonstrez contrariul, iar într-o oarecare măsură am reuşit, participând la diferite festivaluri de umor (Gura Humorului, Botoşani etc.).
Cuvânt de final: “Nu vreau să fiu nimic din ceea ce nu am fost până acum!” (OVIDIU DONISĂ)
Vis de taină
Târziu în noapte, am trăit un vis frumos,
C-un curcubeu de-atingeri, ninsori de mângâieri,
C-un viscol de săruturi de sus şi până jos,
Cu-mbrăţişări cât frunza… şi-o ploaie de plăceri!
Îţi furam de pe buze roşul florii de mac
Presărând în săruturi dalbe flori de orhidee
Iar pe coapsa-ţi rotundă, ce miroase-a liliac,
Drept ofrandă am pus mângâieri de-azalee.
Când în braţe m-ai luat, chipul tău a-nflorit;
Universul întreg ne-a zâmbit printre stele
Şi-n acorduri lunare, timpu-n loc s-a oprit
Să ne lase răgazul contopirii cu ele.
Aprig joc al iubirii, furtunos s-a pornit
Spulberând parcă-n flăcări mătăsoase cerceafuri
Două trupuri arzânde şi un gând împlinit
Printre-aprinse dorinţe şi sălbatice-oftaturi.
În şerpeşti unduiri, spre înalt necuprins,
Două jerbe de foc se striveau tremurânde
Prinse-n tainice lanţuri, într-un dor de nestins
Sub poveri de săruturi şi de-atingeri flămânde.
Apoi, visul s-a stins… ochii larg am deschis,
Cu mânuţa subţire-ţi dădeai părul pe spate.
Picuri grei de sudoare şiroind s-au prelins
Drept ofrandă, pe trupu-ţi ce-n trăiri se mai zbate.
Metamorfoză
E un nebun frumos care-a stârnit furtună!
Cu pieptul dezgolit, cu fulgerele-n mână,
Cu chip de zeu, un pământean de rând
Ce-a aruncat departe din suflet şi din gând
Şi mila… şi respectul… chiar şi bunăvoinţa.
Nu vrea decât dreptate; să răzbune suferinţa
ce sufletu-i apasă, ce aprig îl sugrumă.
Din laşul de-altădată azi nu e nici o urmă.
Nu simte decât ură… şi-n ochi i se aprind
Doi fulgeri de lumină; Pământu-ntreg cuprind
Iar glasul său puternic, sălbatec şi turbat
străpunge nori; devine… un urlet blestemat!
Un răzvrătit… de soartă îndemnat
a-şi lua în mâini destinul, ce alţii i l-au furat.
Un răzvrătit al sorţii, un proscris,
ce-a vizionat neputincios cum sistemul i-a ucis
familia… şi trupul… şi sufletu-i curat.
Din lacrimi şi cenuşă, el azi s-a remontat.
Alt om… dacă se poate numi el om acum:
frumos ca o statuie, sălbatec şi nebun.
În vene simte forţa… din dulcea răzbunare;
Furtuna ce-a stârnit-o îl face şi mai tare
iar trăsnetul din ceruri se frânge-n mâna sa;
el însuşi e… dorinţa de a se răzbuna!
Ce-ar fi, din milioane, să simtă toţi aşa?
Când vezi atâta forţă şi-atâta transformare,
Privind spre… înainte, se naşte-o întrebare:
Ucide-va sistemul? Sau îl va recrea
Mai aprig, crunt, tiranic, ca-nfăţişarea sa?!
Inelul
Îl ştiu de multă vreme… simţeam că n-are stare;
E plin de aroganţă, e un… bogat holtei
Ce, fără plecăciune, zâmbi a nepăsare
Când mi-a întins inelul şi m-a-ntrebat: “Îl vrei?”
Străluce diamantul prins în metale grele…
Bătut de-a împrejurul cu zeci de pietre mici
Ce strălucesc de parcă… s-a-ncins un joc de stele;
De parcă-n el dansează un… roi de licurici.
Părinţii au emoţii c-aşa le este felul
Cu toţii au emoţii; doar eu nimic nu zic;
Privesc… sunt fericită când văd în ochi inelul;
Dar când să-i dau răspunsul, în El, nu văd nimic!
Mă amăgeam tot timpul; ştiam că nu e bine
Spunând că fericirea o voi găsi cândva;
Azi, când o am în faţă, când vine ea la mine,
Realizez, mirată, că… n-o visam aşa!
Căci fericirea vine şi pleacă pe-a ei cale;
E-o stare relativă, ce ţine limitat
Or, dragostea e totul: respect, bun-simţ, răbdare;
E simţământul trainic şi cel mai închegat.
De-aceea, azi, acuma, eu hotărăsc anume:
Renunţ la fericire şi-am să-mi urmez destinul.
Mai bine-nsingurată decât să ies în lume
Pe mână cu inelul, de mână cu străinul.
Nu vreau să fiu nimic din ceea ce nu am fost până acum!
Inimă de părinte
Precum este mama, nime-n lume nu e;
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!
Îi ascund povara aşteptării terne…
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-i pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul: că mai au un pic.
Uneori se ceartă, dar cu gingăşie
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.
Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!
Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi.
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare
Şi dureri… şi junghiuri. Nu au cum porni!
Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-i revadă
Ce-au mai scump pe lume; ce-au mai drag, mai sfânt!
O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi… de-o vrea Domnul, jale şi suspin!
Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!
Nu vreau să fiu nimic din ceea ce nu am fost până acum!
Flacăra şi Lumânarea
Stau în taverna veche şi tăcută
Şi dau pe gât suavul, roşul vin
Gândindu-mă la dragostea pierdută;
Ridic paharul… pentru ea închin!
Pe masă e aprins-o lumânare;
Încep să o privesc şi să suspin…
Iar flacăra ei vie îmi ogoaie
Rănitu-mi suflet… prea-scăldat în vin.
Văd flacăra cum tandru-o mistuieşte
Cu mângâieri fierbinţi, dogorâtoare
Şi-n ochii minţii, văd cum… creşte, creşte
Iubirea dintre ea… şi lumânare.
De dragul flăcării, chiar se topeşte-ncet;
Iar lacrimi mari de ceară se prăvale,
I se preling pe trupu-i încă zvelt
Sub mângâierea caldă, arzătoare.
Privesc la lumânarea ce stă dreaptă;
O văd cum lăcrimează: pic cu pic;
Ceva o doare! Parc-aud o şoaptă:
„Ea îmi dă totul! Eu… nu-i dau nimic!”
Sărmană şi plăpândă lumânare!
Observ încet, încet, cum te topeşti;
Simt sufletu-i de ceară cum te doareţ
Că nu-i poţi arăta… cât o iubeşti!
Mai duc la gură un pocal cu vin…
Şi strig nebun: „– Nu-i dragoste mai mare… ”
Mă prăbuşesc; apoi, continui lin:
„… ca între-o flacără şi-o biată lumânare”.
Deodat’ un gând în minte-mi încolţeşte;
Privesc atent la jocul dragostei;
Şi mă întreb: „ – Dar flacăra-o iubeşte?”
„Sau doar trăieşte… din iubirea ei?”
Or ei puţin îi pasă că iubirea,
Pe care focul arzător i-o poartă,
Îi va aduce în curând… pieirea;
Trăieşte doar… să fie adorată!
Nu vreau să fiu nimic din ceea ce nu am fost până acum!
Comentarii