Motto: „Continuitatea este un substitut de veşnicie.” (Vasile Lovinescu)
Din cei 40 de ani, cât însumează posteritatea lui Vasile Lovinescu, număr 33 anul acesta de când am intrat sub vraja acestei personalităţi singulare şi am tot citit şi recitit ceea ce s-a publicat, în acest răstimp, din scrierile şi despre scrierile sale care scapă oricărei încercări de clasificare. Impresiile mele de lectură sunt, fără îndoială, ale unui cititor neiniţiat, un profan care a îndrăznit să se aventureze pe tărâmul plin de primejdii al adevărurilor care nu sunt accesibile neofiţilor. De aceea, fie-mi îngăduit să dau expresie unor intuiţii şi trăiri prinse în ghemul îndelungatei frecventări a cărţilor sale, la care se adaugă impresii adunate de la întâlnirile de aici, de la Fălticeni, cu apropiaţi ai gânditorului, în acele ceasuri de comuniune de suflet numite generic „Sub semnul Lovineştilor”.
Cunoscătorii ştiu că Vasile Lovinescu revenea la Fălticeni în fiecare vară şi că, din 1980, s-a aflat la Fălticeni definitiv, în ultima din retragerile sale spirituale pe meleagul natal. Şi în fiecare vară, şederea la Fălticeni se desfăşura aproape ritualic, având un scenariu parcă preexistent în care preumblările de unul singur sau însoţit de câte un oaspete special erau obligatorii. Când ajungea la Fălticeni, acest oaspete era doamna Roxana Cristian, după cum mărturiseşte în cărţile sale „Agartha fălticeneană”, „Însemnări la apusul soarelui” şi în toate comunicările dedicate mentorului ei spiritul. Tovarăş în aceste călătorii peripatetice i-a fost şi universitarul Ştefan Sorin Gorovei, în zorii adolescenţei sale, după cum scrie într-un cuvânt înainte intitulat „Despre asprimea şi bucuriile ocultării”, publicat la ediţia din 1992 a cărţii „Monarhul ascuns”, Editura Institutul European.
M-am tot întrebat, tot citind şi tot participând la aceste întâlniri cu fior magic pentru mine, ce-l determina pe Vasile Lovinescu să străbată la pas uliţe şi coline domoale, zăvoaie înmiresmate şi tainice cărări prin huciul Buciumenilor şi Rădăşenilor, ori să se aventureze mai departe, spre ctitoriile voievozilor moldavi, la Putna şi Neamţ, Baia şi Slatina, Probota şi Humor, Rarău şi Ceahlău, Sihăstria şi Procov etc. în reluate, dar irepetabile hagialâcuri?
Conform DEX, „hagialâc” semnifică „pelerinaj făcut de un creştin sau de un musulman la locurile sfinte: Ierusalim, Sfântul Munte sau Mecca”. Prin extensie, orice călătorie într-un loc sau o localitate socotite de biserică a fi sfinte poate fi socotită un hagialâc. Călătoriile în Moldova de Sus, la mănăstiri şi la munte mai ales, seamănă cu hagialâcurile la Mecca ori cu acelea pe care odinioară creştinii cuvioşi le făceau la locurile sfinte. Înţelese în această cheie, plimbările peripatetice ale drumeţului Vasile Lovinescu dobândesc semnificaţia unor călătorii iniţiatice care îi definesc chemarea fără istov pe urmele Tradiţiei primordiale.
Printr-una din acele coincidenţe semnificative pe care doar destinul minunat le poate potrivi, în momentul în care i-a fulgurat ideea care avea să se concretizeze în singura sa lucrare antumă, „Al patrulea hagialâc”, apărută în 1981 la Cartea Românească, dedicată lui Mateiu Caragiale, Vasile Lovinescu se afla în tovărăşia lui Eugen Simion, venit la Fălticeni pentru a se documenta în vederea scrierii lucrării „Eugen Lovinescu, scepticul mântuit”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1971. Se opriseră între Dumbrava minunată şi Grădina liniştii, „casa în care şi-a cuibărit tăcerea şi creaţia Mihail Sadoveanu” („Al patrulea hagialâc”, p. 8).
Notaţia scriitorului despre acel ceas suspendat curgerii este grăitoare pentru prezentul demers. Pornind de la rădăcina indo-europeană comună mu cu derivatul mueo a cuvintelor mit şi mut “ ultimul cu sensul de a şopti fără a deschide buzele, a murmura “, scriitorul descrie un tablou al târgului natal care îi hrănea asimţirea vârstei primordiale, a acelui illud tempus prezent în basme.
„Murmurul lui Sadoveanu se obiectiva demonstrativ, roată în jurul nostru. Îl şopteau teii şi brazii târgului, încremeniţi într-o uimire transcendând veacul şi reducând la non-entitatea sa originară mişuna omenească de jos. Sacrificiali, mărturiseau numai cerul sprijinit pe ei, cupolă extatică peste oraşul timp.” (op.cit., p.8)
Acest tablou poate fi suprapus ca într-o oglindă peste tabloul târgului Fălticeni plăsmuit de gânditor la crepusculul vieţii, în „Folticenii de vis”, articol publicat în „Pagini bucovinene”, nr. 15, martie 1983:
„Era firesc ca legătura cu transcendentul s-o am prin copacii care uneau cerul cu pământul într-un târg unde, pe acele vremuri, abia una la sută era clădit, pe când în rest erau livezi. Pentru copilul ce eram, cariatide vegetale susţineau aievea un dom perceptibil tuturor, nevăzut de nimeni… Oamenii au intrat tardiv în el. Am simţit vegetalele, apoi animalele, tovarăşi de joacă şi, la sfârşit, nepoftiţi, oamenii maturi”.
Cunoscător al istoriei şi geografiei mitice, Vasile Lovinescu îşi încheie circular călătoria retrospectivă asupra spaţiului şi timpului unde a văzut lumina lumii, eternizându-le în amintire. Putem astfel să ni-l reprezentăm, cu firea lui de taciturn, pe Silenul de la Fălticeni, străbătând fără grabă şi absent din cotidian, trasee cunoscute care îşi dezvăluiau mereu alte semnificaţii, drumuri de pelerin evocate în „Scrisori crepusculare”, în „Eseuri şi amintiri” şi în „Jurnal alchimic”.
Trecut dincolo de contingent, cel transhumat (ca să folosim un derivat al cuvântului transhumanţă) care a mers în hagialâc peste mări şi ţări în căutarea iniţierii isihaste la Athos, în 1935, în Franţa şi Elveţia, în 1936, un-de primeşte iniţiere alawită, a trăit aici sentimentul comuniunii cu energiile vitale pe care omul le poate sorbi doar din locul obârşiei sale.
Fiecare detaliu din peisajul familiar prin care străbat pasul şi ochiul cunoscătorului se dovedeşte a fi o hieroglifă din Cartea lumii – cum o numea Eminescu. Vasile Lovinescu a văzut în natură epifania lui Dumnezeu, hagialâcurile lui fiind prilej de meditaţie şi osmoză cu Natura divină, treceri în alt plan al existenţei despre care face mărturie deschis în notiţa din 23 octombrie 1966, cuprinsă în „Jurnal alchimic” (Ed. Rosmarin, 2022):
„Natura e o carte divină. Pentru a citi în ea nu trebuie erudiţie, ci atenţie. Literele ei sunt intelecţiuni învăluite în fenomene, în agitaţie, în zbucium. E de ajuns să facem tăcere în noi, să suprimăm toate modificările principiului mental, pentru ca şi zbuciumul Naturii să se potolească şi pe faţa ei de cristal […] să emerjeze literele divine latente în ea. […] Dacă în noi se realizează ceva din impasibilitatea divină, asemenea bolţii cereşti, lectura se face fără nicio sforţare, aproape fără intenţii, gândindu-ne la altceva, prin simpla reînsumare a literelor în patria lor de origine. E uşor de înţeles că, interpretată în acest fel, lectura Cărţii Naturii e o răscumpărare, o reintegrare în habitatul lor definitiv a lucrurilor citite… Dacă lectura se face prin noi, oamenii, scrierea nu s-a făcut oare tot prin fiinţe comisionate pentru asta? Propriu-zis, orice gest, vorbă, acţiune, patimă a noastră scriu în Cartea Naturii”.
Mărturisirea aceasta arată că drumurile exterioare ale pelerinului de la Fălticeni converg spre centrul fiinţei sale, convertindu-se în hagialâcuri, în forme de iniţiere, în comuniune luminoasă, sub semnul adevărului revelat.
Convins că orizonturile transcendente se deschid numai prin rugăciune, prin ascultare, prin priveghere şi detaşare de lumesc, Vasile Lovinescu se dedică acelor hagialâcuri tocmai pentru că îi prilejuiesc adulmecarea şi întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Domnului.
Personalitatea şi gândirea lui rămân încă greu de prins în expresie, în toată complexitatea şi organicitatea, întrucât este nevoie de o cunoaştere măcar intuitivă ori prin revelaţie a experienţe iniţiatice la care s-a ridicat Vasile Lovinescu.
Cartea lansată acum, intitulată În căutarea gestului pierdut. Vasile Lovinescu după 40 de ani, Bucureşti, Ed. Rosmarin, editată de dr. Roxana Cristian, cuprinzând evocările şi semnele neuitării gânditorului, este un omagiu şi o formă de recunoştinţă la împlinirea a 40 de ani de posteritate.
ELEONORA BULBOACĂ
Comunicare susţinută la Colocviul „Vasile Lovinescu”, care a avut loc la Galeria Oamenilor de Seamă Fălticeni, 14 iulie 2024
Comentarii