În volumul Cuvântul ce devine Timp, natura, ca temă, nu e tratată numai prin pasteluri de sine stătătoare, nici individualizată ori mărginită, mai degrabă eliberată de anumite canoane, ea îşi face prezenţa continuu, fie în vers clasic, fie liber, ancorată în stările afective de înaltă ţinută metaforică, auctorială, şi atunci când trec în sfera altor preocupări: „Pe crestele munţilor / Doar vântul mai spulberă iluzii / Urletul lupilor loveşte timpanul / Zgâriat de golul cuvintelor / Rostite de la prezidiile lumii” (Iarnă târzie , p. 42)
Cititorul va găsi în volum ( în partea a II-a) poeme, prin care poeta, profesorul de limbă română, Paraschiva Abutnăriţei, îi aduce un omagiu Hyperionului poeziei româneşti, în speranţa că verbul îi va rămâne viu, în trecerea prin aceste vremuri nervoase şi nesocotite. M-am întâlnit în una din poezii cu un vers cât conţinutul unei cărţi: Dacă plânge Eminescu, Dumnezeu i-aude plânsul” (O speranţă, p. 45) Despre Poet, autorul celor „11 elegii” – un alt semen într-ale nobilei poezii – a lăsat următoarele gânduri: „Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic. (Nichita Stănescu – „Fiziologia poeziei”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 232)
Doar în limba română, Lacrima limbii române şi Cartea de identitate sunt tot atâtea poeme – titlurile nu mai au nevoie de prezentare a temei – unde poeta Paraschiva Abutnăriţei îşi prezintă comoara cea mai de preţ, cu cel mai curat simţ al onoarei, purtat ţării, dar şi auctorial vorbind – LIMBA ROMÂNĂ. Deşi pământul străbun a fost împărţit mereu de alte şi alte hotare, „îl uneşte limba, azi în sărbătoare / Limba noastră, miere şi ulei sfinţit.” (Lacrima limbii române, p. 59) Cartea de identitate este o minunată substituire metaforică a limbii vorbite de poetă. O rosteşte „cu fală”, o păstrează „în suflet”, îi cunoaşte „dulceaţa” şi „miezul ei cel înţelept”, „Astfel omenirea va putea să vadă /Că având o limbă, neamul nu-i sărac.” (Cartea de identitate, p. 60)
Un alt grupaj de poezii consimte raportul cu cei ce simt româneşte, cu vorbitorii de limbă română şi de port popular românesc din regiunea Cernăuţi (azi, în Ucraina) şi din Basarabia (azi, din R. Moldova), români de viţă veche, de care familia Abutnăriţei se simte legată, prin vizite făcute de câteva zeci de ani încoace. Maşina cunoaşte drumul pe de rost: Vatra Dornei – Chişinău, Vatra Dornei – Cernăuţi, Valea Siretului, Boian, Iordăneşti, Crasna, Hliboca, Herţa, Ceremuş, Nistru etc. „Mă rog la Stăpânul Lumii / Să te-aducă-n poala mumii / Precum au dorit străbunii” (Cântec pentru Basarabia, p. 61), „Port colbul ţării pe bocancii mei / Pe Nistru, Ceremuş sau pe Siret / Şi timpul curge parcă mai încet / Şi paşii ni se fac c-un veac mai grei. // Căci ne-a fost scris să ne-mpărţim scrâşnind, / Şi sârmele să taie-n carne vie / Mormintele strămoşilor, veghind / În fii de lupi trecutul reînvie.” (Colbul ţării, p. 63)
Impresionant, ca un strigăt de durere şi de neauzire, de chemare şi de nevorbire este poemul Paşi prin Cernăuţi, p. 66, poem care are sub titlu o dedicaţie remarcabilă: „Tatei, de la care am învăţat ce înseamnă iubirea de ţară”. Iată un mic fragment: „Îmi port cu tristeţe paşi pe-aici / Pe unde a călcat, tânăr, în pas de defilare / Tata, mândru că se află în ţara lui”.
Fiindcă avem de-a face cu o poetă autentică, nu puteau lipsi versurile care îmbracă-n strai arderile şi frământările întru poezie. La întrebări fireşti, răspunsuri pe măsură: „Ce-i poezia? Fata cea frumoasă / îmbrăcat-n straie de cuvinte / E prietenul ce nu te vinde / Şi cu gându-ţi face bună casă // Ce-i poezia? Melancolii rotunde / O armă pentru vreme de ocară / Ce prin fereastra ochiului pătrunde / Pe albe foi, în filigran cerneală.” (Strai de cuvinte, p. 67) Grija pentru nerănire a cuvintelor, apare în poemul Starea de poezie – p. 69, iar cea pentru „sămânţa de lumină”, din cuvânt, o îndeamnă pe autoare să o protejeze „Într-un timp neatins de zgura lumii”, continuând destăinuirea în cascade: „Nu mă încumet să îngrijorez cerul poeziei”. (Regăsire târzie – p. 70) În aceeaşi notă e prezentă şi poezia În căutarea cuvântului, p. 43.
Autoarea volumului Cuvântul ce devine Timp ştie că „cerul poeziei” e greu de atins, puţini fiind cei născuţi a-l mângâia, totul poate fi o iluzie în rol de Sisif, dar îndemnul rămâne: „Ca un Sisif porneşti la drum / Aduni cuvinte, le ciopleşti / De arzi şi te prefaci în scrum / Ca Phoenix iar te regăseşti / Te-nalţi încet, n-ajungi la cer / Ai trup de lut şi aripi grele / Zăreşti lumini ce iute pier / Dar tot te regăseşti prin ele.” (Speranţă, p. 71)
Câtă suferinţă şi trudă baudelairiană se află în liricul zbor al autoarei, semn că propriul ei albatros trudeşte încă… „Soldatul, din pricina luptei, şi poezia, datorită criticii, nu se lasă la vatră.” (Nichita Stănescu – „Fiziologia poeziei”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 460)
În poemele poetei Paraschiva Abutnăriţei, Timpul veghează continuu. El are ochiul deschis în afara şi înlăuntrul fiecăruia, ca un înlăuntru al Universului. E consemnat ca temă, devenit un leitmotiv al volumului „Cuvântul ce devine Timp”, chiar şi în lirica ce vizează natura: „Secundele bat mai repede în scoarţa copacului” // A mai rămas un ceas / In care să cugetăm / La firul de nisip din mare” (Calendar de toamnă, p. 72), „Ochiul deschis afară doar cer senin să vadă / Iar timpul să-şi oprească nisipul în clepsidră.” (Să fie toamna asta, p.75), „Sufletul uită…”, spune poeta, rememorând „drumuri în umbră”, cu dealuri, cu „cimitire purtând cruci”, cu „şoapte furate sub blânda veghe a lunii”, cu „miresme de mere coapte şi gutui”, cu „Zăpezile albastre / Lovind retina cu dansul fulgilor. / Împietrit de atâta frumuseţe / Sufletul uită de nisipul clepsidrei.” (Anotimpuri la sa, p. 79)
Fără a insista, exemplificând în detaliu, ataşamentul faţă de figurile de seamă din istoria neamului, faţă de simbolurile ţării, faţă de martiri, faţă de semeni, în general, este bine înrădăcinat în atitudinea şi demersul liric al poetei Paraschiva Abutnăriţei. Cititorul va avea ocazia să întâlnească astfel de poeme. Trimit înspre ascultare doar versurile „Pe veşnic sângerândele răni ale martirilor / Presăraţi florile recunoştinţei / Aplecaţi-vă fruntea spre pământul sfinţit / Şi veţi auzi cum bat inimile lor / Mai vii decât ale muritorilor de rând / Sufletul lor adie mereu / Mireasma inconfundabilă a iubirii de ţară” (Îndemn, p. 87)
Să nu uităm, poeta descinde din Ţara Dornelor. Contrastul, în culoare, o trimite, sine qua non, şi către vers concentrat, stilizat, gata să dea în boboc. Iată două exemple: „Coasta muntelui / Înnebunind de culori / A oprit vântul” (Fulgurări I, p. 91), „Prin ţara de munţi / Vârfurile brazilor / Sfâşie cerul” (Fulgurări II, p. 93)
Numai dintr-un suflet mai larg decât omenirea, ţâşneşte Cuvântul care devine Timp. Miracolul constă în felul cum vom şti noi, cititorii, a-l ocroti! Bun regăsit, Poezie!
VALERIAN BEDRULE,
membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni
Comentarii