Ursarii

Aducerile aminte mă trimit la perioada fragedei copilării din anii ce au premers declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe atunci, Bucovina era populată de o considerabilă gamă a etniilor, printre care cea romă (ţigănească) – majoritară în anumite sate şi, practic, nelipsită de la periferia celor mai multe localităţi rurale şi urbane. În afara acestei etnii sedentare, unii dintre romi trăiau într-un regim nomad, şatrele lor mutându-se cu corturile montate pe căruţe, tractate de mai mulţi catâri, dintr-un loc în altul al teritoriului ţării, în anumite condiţii, trecând hotarele statale.

Considerată, de fascismul german, ca rasă inferioară, o bună parte a populaţiei rome a suferit consecinţele Holocaustului aplicat de Guvernul Germaniei naziste populaţiei evreieşti din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

Era prin anii 1939 – ’40 când, de mână cu bătrânul meu tată (care, pe atunci, nu era chiar bătrân, dar, oricum, în jur de 50 de ani), mă aflam la iarmarocul de la Suceava, ce avea loc săptămânal în ziua de joi şi care se desfăşura în zona în care astăzi se află ansamblul de locuinţe (blocuri) aferent străzilor 6 Noiembrie, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare (zona de lângă Palatul Justiţiei şi Policlinică). Iarmarocul avea şi unele părţi componente în structura desfăşurării sale, de ordin distractiv, cu caracter de bâlci, printre care un spectacol în aer liber dat de romii „ursari”, prin intermediul jocului unui urs anume dresat, care dansa în ritmul bătăilor unei tobe şi a cântecului cu strigături ale stăpânului (ţiganului), care colecta câţiva bănuţi de la cei cu dare dec mână – spectatori ai dansului ursului

Urşii folosiţi în aceste spectacole erau crescuţi de mici de ţiganii ursari, dresaţi anume pentru asemenea spectacole, atunci când ajungeau la maturitate (2 – 3 ani), fiind legaţi cu lanţul de nările nasului animalului „domesticit”.

Participam, după cum spuneam, cu tatăl meu, la un astfel de spectacol la care, mai ales copiii, se bucurau şi trăiau din plin amuzamentul ce rezulta ca urmare a dansului ursului ridicat în două labe (picioarele din spatele animalului) şi dirijat de „ursari”.

Dar, dansând de voie sau de nevoie, deodată ursul s-a oprit din dans şi s-a repezit la unul dintre spectatori, cu o viteză total neprevăzută. Noroc că ţiganul ursar a strâns cât a putut lanţul, căci bietul spectator, un om în puterea vârstei, devenea victima furiei ursului delănţuit şi cine ştie dacă mai rămânea în viaţă(?).

Speriat, l-am întrebat pe tata ce se întâmplase cu ursul devenit fiară şi care, după cum spuneam, l-ar fi ucis pe spectatorul în cauză, dacă ursarul nu-l ţinea din scurt… Dar dacă i se rupeau nările ţinute în veriga lanţului? Pentru un moment, tatăl meu nu mi-a dat niciun răspuns, dar se vedea că meditează în legătură cu întâmplarea ca atare, care era curioasă şi pentru el.

Peste câteva zile, când mă aflam în preajma părintelui meu, am primit un răspuns ipotetic în legătură cu comportamentul ursului dansator de bâlci.

Se vede, spunea părintele meu, că ursul, când era mic, fusese cumpărat de la persoana ce putea fi sfâşiată care, într-adevăr, ţin minte, era îmbrăcată în uniformă de pădurar…

Mult mai târziu, când eram deja elev de liceu, mi-am dat seama că animalele dispun de o memorie incredibil de mare, de cele mai multe ori, şi reacţionează la binele sau răul ce li s-a făcut, uneori la lungi perioade de timp. Aşa se explică că, la operaţia de castrare a cailor, stăpânii nu trebuie să fie martori oculari căci, în caz contrar, calul castrat se va răzbuna, cândva, într-un mod total neprevăzut.

Animalul nu uită binele ce i s-a făcut, dar nici răul, la care aş mai adăuga comportamentul periculos al acestuia, în legătură cu simţul mirosului.

Am avut ocazia, pe parcursul vieţii, să mă conving de prezenţa lupului, fără a-l vedea, numai pe baza sforăitului calului iar, odată, am fost martor la un spectacol (ce se putea încheia tragic), când calul, mirosindu-şi stăpânul care consumase mai multe doze de alcool (era în stare de ebrietate), îl muşca şi-l lovea cu picioarele din faţă. I-am sărit în ajutor, deoarece bietul om răcnea ca „în gură de şarpe”. Animalul, şi mă refer la cel domestic, simte şi ştie dacă-l iubeşti sau nu.

Câinele, calul, elefantul şi delfinul sunt sunt socotite cele mai inteligente animale, dincolo de unele specii de maimuţe.

Aşadar – iar aici am în vedere mai ales animalele de companie – mă gândesc cum vă purtaţi cu acestea, care pot deveni agresive în situaţii total neprevăzute?…

ROMULUS SFICHI