Comunităţi etnice din Bucovina – Armenii

Armenii sunt primii din lume care au declarat creştinismul religie de stat. Regele armean Trdat al III-lea, trimis în Armenia de împăratul roman Diocleţian, i-a alungat din ţară pe perşi şi în anul 301 dHr. a declarat creştinismul religie de stat, începând să construiască biserici creştine. Peste aproximativ 100 de ani de la adoptarea creştinismului de către Armenia, la începutul secolului V d.Hr., savantul, lingvistul, filozoful şi traducătorul Bibliei Mesrop Mashtots a creat alfabetul armean. Potrivit lui Eduard Alhazov, acest lucru a jucat un rol enorm în dezvoltarea culturii armenilor.

Exodul armean. Armenii în Moldova: De-a lungul istoriei sale, Armenia a trecut prin numeroase războaie şi conflicte, pierderea şi restabilirea statalităţii. Cutremurele puternice au distrus de mai multe ori în totalitate vechea capitală a ţării, Ani. Condiţiile dificile de viaţă au dus la aceea că armenii s-au împrăştiat prin toată lumea, stabilindu-se printre alte popoare. Armenii au apărut pe teritoriul actual al Moldovei în secolele X-XII. Potrivit istoricilor, caravanele comerciale ale armenilor – carele armeneşti, care uneau Moldova cu pieţele din Orient şi de cele din Occident, au contribuit la apariţia şi dezvoltarea oraşelor pe acest teritoriu şi la formarea cnezatului Moldovei.

Cele 3.000 de familii armene, care imigrau, în anul 1418, în Moldova, din Armenia, le aşeza principele Moldovei, Alexandru cel Bun, în următoarele 7 oraşe moldovene: Suceava, Cetatea Albă, unde-i găsea Guillebert de Lannoy deja în anul 1421, Galaţi, Vaslui, Botoşani, Dorohoi şi Hotin. Motivul pentru care aceste 3.000 de familii armene părăseau patria lor şi se duceau în Moldova depărtată trebuie să fie căutat în tulburările religioase de acolo, ale timpului de atunci. Papii încercau, foarte de timpuriu, să-i convertească pe armeni la biserica latină, şi anume cu ajutorul regilor armeni, cărora le promiteau ajutor împotriva duşmanilor lor şi le trimiteau daruri şi insignii regale; astfel, trimitea papa Inocenţiu al III-lea, în anul 1189, principelui armean Leon al II-lea, insignii rega­le, cu coroană, îndemnându-l, într-o scrisoare, la statornicie în credinţă pentru scaunul apostolic. Prigonirea crudă, care urmă după aceste fapte, impunerea silită a riturilor latine şi asuprirea poporului de cuceritorii mameluci dezgustau multor mii de familii armene şederea mai departe în patria lor şi-i îndrumau să pornească în călătorie, să întoarcă spatele pentru totdeauna căminului părintesc şi să caute alte ţări paşnice, unde puteau să se roage lui Dumnezeu, neîmpiedicaţi, după principiile lor strămoşeşti.

Diploma voievodală le acorda multe privilegii, între care, conform politicii coloniale de atunci, pentru administraţia comunală proprie a coloniilor lor: şoltuzi (primari) armeni, după cum armenii îi mai au, încă, acum, în Şâmos-Uivar (Gherla = oraşul armean), în Ardeal unde ei luau cu desăvârşire în mână agricultura, creşterea vitelor şi tot comerţul. Însă armenii, conform dreptului vechi civil moldovean, ca şi evreii, nu aveau dreptul să aibă măcelării, cârciumi, brutării şi să cumpere locuri, ca livezi, locuri pentru mori, grădini pentru albine şi terenuri pentru clăditul caselor, şi aşa mai departe, ci să ia toate acestea în arendă numai de la indigeni.

Politica de protecţie a armenilor a fost continuată de Ştefan cel Mare, care le-a acordat privilegii comerciale şi încuraja în orice mod migraţia armenilor din Crimeea în Moldova, după ce peninsula a fost cucerită de către turci. De asemenea, armenii alcătuiau o parte semnificativă a armatelor lui Ştefan cel Mare în timpul bătăliilor lui împotriva turcilor. De treburile vamale era responsabil armeanul Simkan, iar în anul 1498, el a fost înlocuit cu comerciantul armean Kalian din Akkerman. În chestiunile religioase, însă, ei căpătau asigurarea libertăţii depline şi românii, din fire toleranţi, nu-i deranjau în privinţa aceasta nici pe armeni, nici pe celelalte popoare, care locuiau cu ei, în Moldova, ceea ce este evident, din raportul lui Gheorghe de Reichersdorff, am­basadorul regelui Ferdinand la curtea principelui moldovean Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546), către domnitorul său, căci el scria după cum urmează: „în Moldova trăiesc, împreună, ca supuşii principelui moldovean, popoare de naţionalitate şi religie deosebite: ruteni, polonezi, sârbi, armeni, bulgari şi tătari, şi, în sfârşit, mulţi saşi din Ardeal, fără să se certe unii cu alţii la această deosebire a moravurilor şi a dogmelor”.

Un document al principelui Moldovei, Ştefan cel Tânăr (1517-1527), din 20 septembrie 7034 (1526), scris în limba română, contrazice o imigraţie prea timpurie a armenilor în Moldova, căci el povesteşte ceea ce urmează: „Armenii erau primiţi, de la strămoşul domniei mele, de bătrânul voievod Alexandru cel Bun (1402-1433 sau 1432), când ei imigrau, mai întâi, pe pământul nostru moldovean, ve­nind din ţările ungare şi altele, în urma persecuţiilor din cauza credinţei părinţilor lor”. Această indicaţie nu poate fi dreaptă, deja din cauza aceasta: că toate celelalte izvoare istorice afirmă că armenii, imigraţi atunci, după pieirea imperiului lor şi din cauza tulburărilor religioase, imigrau „direct”, din Armenia, în Moldova, dar nu din ţările ungare. Ultimele cuvinte ale documentului citat: „când ei (armenii) imi­grau, mai întâi, pe pământul nostru moldovean” pot fi interpretate numai aşa, că înţelesul acestor cuvinte este „prima aşezare în masă”, deoarece se ştia bine că, în anul 1418, armenii imigrau în masă în Moldova, şi anume 3.000 de familii, fiindcă ar fi de altfel neexplicabil altfel cine ar fi clădit aici bisericile armene. În anul 1062, armenii veneau în Rusia fiind chemaţi de principele Iaroslav al Rusiei, 20.000 de armeni, din capitala Anni, pentru respingerea atacurilor din partea polianilor, însă, după aceea, nu s-au mai întors în Armenia, ci s-au aşezat în Kiev, mai târziu în Cameniţa-Podolsk şi Moldova, pe la anul 1046, când împăratul grecesc Monomah invadase Armenia, şi în anul 1064, după ce persanii cuceriseră capitala armeană. Imigrările posterioare se întâmplau în anul 1342, 1418,1475 şi 1608.

Armenii care trăiau în Moldova de Jos veniseră din Constantinopole şi întrebuinţaseră limba turcă, însă armenii care trăiau în Țara de Sus veniseră direct din patria lor şi întrebuinţaseră limba armeană. Originea armenilor care trăiesc în nordul Moldovei se dovedeşte, de asemenea, printr-o tradiţie, ce se păstrează credincios la armenii din Suceava, după care mulţi armeni emigraseră din patria lor, în urma devastării capitalei Armeniei, de un cutremur, în anul 1313 au pribegit şi s-au aşezat în Suceava, Iaşi, Botoşani. O dovadă certă pentru aşezarea timpurie a armenilor în Moldova sunt bisericile lor foarte vechi, la Botoşani, de la anul 1350, şi la Iaşi, de la anul 1395. Biserica din Botoşani n-are nici o inscripţie, însă cea de la Iaşi are o inscripţie de la anul 844, după cronologia armeană, şi de la anul 1395, după era comună creştină. Această inscripţie sună, în traducere română: „Cu graţia şi ajutorul lui Dumnezeu, biserica Sfintei Maici Preciste din Iaşi era clădită de epitropul Haceico şi preotul Iacov din Ghis, Hagi Marcarie din Ciuha şi Hagi Grigorie. Cronologia armeană – 844 şi era Mânuitorului – 13953 . Inscripţia se află pe o lespede de piatră, scoasă din zidul bisericii şi păstrată la biserică. Exactitatea anului zidirii (1395) acestei biserici este afară de orişice îndoială, din cauza unei inscripţii de la anul 900 (1451) pe o Evanghelie, scrisă în anul 800 (1351), la Caffa, unde se zice categoric că această Evanghelie a fost dăruită bisericii Sfintei Marii Preciste, la Iaşi. Petru Muşat, i-a subordonat pe negustorii armeni ai Moldovei episcopului armean-ortodox din Lemberg, încă din anul 1384, tocmai pentru că poate au fost puţini, spre a le putea permite un episcop propriu. La fel descrie şi principele Dimitrie Cantemir firea împăciuitoare a românilor faţă de armeni, în chestiunile religioase, căci el zice: „Bisericile armene nu sunt mai mici sau mai puţin împodobite ca cele ale ortodocşilor şi ei au voie să-şi facă datoria în privinţa credinţei”.

Din toate aceste dezvoltări, se poate afirma, acum, cu siguranţă, că armenii Moldovei şi ai Bucovinei actuale trebuie socotiţi printre locuitorii cei mai vechi ai acestor ţări.

Pr. MIHAI COBZIUC