Pentru Paraschiva Abutnăriţei, Cuvântul devine Timp. Este vorba despre cuvântul-crez care răzbate timpul şi timpurile, naşte idei, slujeşte gânduri şi le transformă în imagini poetice adunate într-o carte. Cartea intitulată chiar aşa, „Cuvântul ce devine Timp”, apărută la Ed. Pim în anul de graţie 2024 şi împodobită cu gingaşele imagini semnate Radu Bercea, este o bucurie şi o încântare pentru inimă şi minte.
Autoarea recunoaşte dintru început că se spovedeşte sieşi, cât şi nouă tuturor că am fost nişte mâzgălitori îndrăgostiţi de cuvinte („Timp pentru cuvinte”, p. 10), pentru că doar dacă iubeşti cuvântul, poţi să îl slujeşti, iar el, cuvântul, îţi vindecă rănile şi singurătăţile (p.11). Acest lucru devine posibil doar atunci când îmbrăcăm cuvintele în haine calde („Doar ele, cuvintele”, p. 12), numai atunci când rostim cuvinte de bunătate, de înţelepciune. În popor se spune că „Vorba dulce mult aduce”, iar Paraschiva Abutnăriţei ne îndeamnă Să mângâiem cuvintele, să facem altar din ele şi izvor. Autoarea face o remarcă ce trebuie luată în seamă: Prieten mi-a rămas mereu cuvântul („Ce-am fost?”, p. 17). Dăscăliţă iubitoare de cuvânt, a adunat toată viaţa podoabe de cuvinte care i-au împodobit destinul şi care au vindecat-o de încercările vieţii: De spaime să mă vindec prin cuvinte (p. 9). Cuvântul poate legăna pruncul, poate mângâia obrajii mamei, dar poate fi revoluţionar, deoarece rezemat pe spada care scrie / Omu-ncearcă a-mblânzi cuvântul, / Clipele aleargă pe hârtie. („Doar umbra nopţii”, p. 23). Ce bine ar fi dacă ne-am îmblânzi impulsurile, şi dacă toate cuvintele ne-ar mânca din palmă! Poeta din Ţara Dornelor nu adună bogăţii deşarte, nu aşteaptă osanale efemere, ci îşi doreşte Să mai am timp să zugrăvesc cuvinte („Strai de cuvinte”, p. 67) şi Aş vrea să mă joc de-a cuvintele („Starea de poezie’”, p. 69). Observăm că pentru a scrie o poezie trebuie să intri într-o stare anume, interioară şi profundă.
Un alt laitmotiv al cărţii este, cum reiese şi din titlu, timpul. Timpul care ni-i dat pe pământ, timpul universal, timpul care curge ireversibil. Ex: „Se scurge timpul”, „Timpul’’, timpul care ninge peste noi este acelaşi, dar mereu altul. Constatarea este cât se poate de realistă: Timpul nemilos ne fură anii („Râmânem ce-am fost”, p. 41). Mângâierea es-te aceea că undeva, cândva, / Am fost tineri şi frumoşi (p. 10). Regăsim în carte întrebări existenţiale, rânduri pline de filozofie. Este mare lucru ca în viaţă să nu facem compromisuri, Să pot păstra cărarea înainte! (p. 9). La sfârşit de drum ne oprim, privim peste umăr, ne întoarcem în amintire şi ne întrebăm dacă este bine ce am făcut: Oare ce-am fost pe-acest pământ nebun/ Cumpărător sau vânzător de vise? („Ce-am fost?”, p. 17). Pacea, lumina, liniştea sunt înlăuntrul nostru, ne atrage atenţia autoarea: Dar răspunsul e-n tine, omule! / Întreabă-ţi sufletul / şi află când te-ai îndepărtat de propria-ţi fiinţă. / Încearcă să te regăseşti / şi te vei lumina („A fi”, p. 22). Puterea se află în noi ca individ, ţine doar de noi să ne ridicăm când cădem, şi să avem valori bine definite care să ne ghideze: Să nu mă pierd, mă sprijin de catarg („Aces-te ploi’”, p. 15). Apar veşnicele întrebări care au frământat de-a lungul anilor sufletele sensibile şi minţile treze: Cine suntem? De ce suntem? Răspunsul vine să întărească ideea că nu am venit întâmplător în lume şi că avem puterea de a sluji binele: Poate suntem malurile / În care se împlântă adânc / Rădăcinile copacilor („Bătrâni”, p. 24). Dar după noi ce mai rămâne? (p. 28). Speranţa învinge mereu, este steaua care ne călăuzeşte la fiece pas, făcându-ne să înţelegem că doar prin voinţă proprie ne vom curăţa de zgura/ din suflete („Steaua Eminescu”, p. 49).
Am întâlnit în carte teme şi motive care îşi au rădăcinile în înţelepciunea populară, în experienţa de viaţă a omului de la sat: apa, element primordial al vieţii (ex: fuior de ploi); destinul, cărarea prin viaţă, drumul (ex: Calea ghemului tors în destin, p. 40); rozeta, roata, cercul, simbolul soarelui (ex: Nu vă lăsaţi înşelaţi / De roţile circului… / Gândiţi-vă că trebuie să mişcaţi roata / Să fiţi cu toţii sus, p. 21); copacul, pomul vieţii, arborele genealogic (ex: Mă simt copac şi umbră eu îmi ţin, p. 19; Cândva s-a prăbuşit un copac, p. 54).
Descoperim, cum era şi firesc pentru o slujitoare la catedră a limbii şi literaturii române, o împătimită în dragostea de neam, de glie şi grai străbun, mai ales că Sângele strămoşilor / Strigă neostoit din adâncuri. Această dragoste este dureroasă atâta vreme cât bate vântul nepăsării Şi uităm de locul vetrei şi de lacrima de ţară (p. 45). Alt exemplu plin de amărăciune care ar trebui să ne pună pe gânduri: Să mori pentru o patrie care-ţi cere / Să uiţi limba mamei („Pentru prieteni”, p. 44). Limba mamei, în care îţi rosteşti rugăciunile sau blestemul. Limba noastră, miere şi ulei sfinţit. Cântecul autoarei pentru Basarabia sună cam aşa: Mă rog la Stăpânul Lumii / Să te-aducă-n poala mumii. Frumos şi dureros.
Poeziile Paraschivei Abutnăriţei sunt zugrăvite pe alocuri în albastru şi alb. Albastru este simbolul cerului, al aripii, al zborului, al libertăţii (portul final potopit de albastru, p. 13; sufletul însetat de albastru, p. 21; zăpezi albastre, p. 25 etc.), iar albul aduce cu sine pacea, curăţirea de griji şi dureri (foile albe, pescăruşul alb, mesteceni albi, somnul alb, lumânări albe, primăveri în alb).
Ar fi multe aspecte de subliniat pe marginea cărţii de faţă, însă vă lăsăm bucuria de a descoperi alte şi alte nestemate dincolo de cuvintele poetei. Nu vorba fără noimă tronează în Univers, ci însuşi Măria Sa Cuvântul, cel ziditor şi binefăcător!
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii