Niculai Moroşan şi frumoasa fără chip

Cine

Simezele spaţiului expoziţional de la ultimul etaj al Teatrului Municipal „Matei Vişniec” din Suceava au susţinut, în martie, lucrări de grafică şi de pictură reunite de pictorul sucevean sub titlul „Mister – Frumuseţe”. Plutind în cerul Sucevei, aflat în orizontul turlelor medievale şi al dreptelor profilări contemporane, abundent vitrat, eclerat, neconvenţionalul loc al galeriei a fost cel potrivit elogiului pe care Niculai Moroşan l-a adus în desen şi culoare eternului feminin cel care, spune mereu citatul Poet, ne-nalţă-n tării.

Autorul a propus ochiului, ochiului nostru, multe din posibilele stări pe care acesta, scrutător, le poate încerca în vecinătatea evanescentei forme feminine. Cel care se semnează MORO a adus acolo preţuirea înţeleaptă, mirarea inocentă, contemplaţia captivă şi atracţia nemijlocită. În luna în care se celebrează jumătatea sensibilă a lumii, a dezvelit ipostaze, uneori antitetice, ale feminităţii. Şi teoria ipostasurilor se înţelege cel mai bine la teatru. A imaginat urzeala vrâstelor, de la cele cu rod văratic la cele cu pârg târziu. A imaginat diafane epifanii sau, altfel, forme pline, în locuri neaşteptat necunoscute sau, dimpotrivă, aici, în pădurea lui de acasă.

Câteva fire au condus expoziţia. O idee la care pictorul a meditat des. Uneori a şi vorbit despre ea. A vorbit despre osmoza dintre natură şi femeie, despre între-creşterea lor. O linie continuă le leagă, o singură sevă hrăneşte trupul şi duhul amândurora. Natura nu e numai fondul-suport, asta s-a văzut la Fata verde cu părul pădure, sau la Nimfa apelor, sau la Duhul pădurilor, s-a văzut că natura este personaj egal femeii în poveste, că viul naturii este egal viului Evei.

Cum        

Sinuoaselor cărări feminine pădurea le răspunde cu unde şi ecouri, o unică aceeaşi rezonanţă freamătă în tablou. Lumina, şi Niculai Moroşan e foarte atent la luminile scenei, emaciază cu egală cruzime carnea omenească şi carnea de lemn a copacilor. Şi fluidul vâscos al culorii inflamează congruent mădularele întreţesute. Este un fel de ofrandă adusă acvaticului zeu făuritor. Este adusă de artist, ca pe pânza numită Rugă. Care în mod secret repetă primele clipe ale Facerii. Şi mulţumeşte.

Mai au ceva în comun cele două, femeia şi natura. Parcă păzind sacre şi obscure porunci, pictorul nu le adânceşte chipul. Fiecare copac de pe pământul rotund se oglindeşte şi se regăseşte între trunchiurile şi torsurile care vibrează în Sunetul harpei. La ţărmul ars al Mării Negre de sub un baldachin de piatră, la Kaliakra, o legendă fără ochi, ca un idol cicladic, îl priveşte pe artist. Toate femeile lumii sunt închipuite sub voalul neutru al nedeterminării. Sau, până la urmă, sunt chipuri coborâte direct din cerul ideilor platonice. Sau, ca în cunoscuta ceartă a Evului de Mijloc, sunt o reprezentare a nominaliilor, mult aşteptată de realii.

Uneori elogiul adus femininului are nuanţe elegiace. Aşa a fost cu Rodica, Maria sau Bonduşca, portrete făcute în perioade diferite şi în tehnici diverse, tuş, acrilic sau ulei. Pictorul a sondat temperamente şi umori, nelinişti şi seninătăţi, tristeţe şi bucurii. A coborât în purgatoriul de gânduri al personajelor şi le-a ales cu grijă pe cele semnificative. Cu ele a reconstruit profilul atât de fin, atât de fragil al caracterelor feminine. Peste Bonduşca a trecut veacul, nu-i arată pictorului decât trei sferturi de chip, gura i-a obosit, îşi apropie mâinile cu sfială. Doar ochii sfredelesc albastru nemilos privitorii.

De ce

Toate oferă ceva. De la început darurile femeilor au schimbat ordinea naturală. Mărul Evei a rămas în gâtul lui Adam. Mărul de aur a lui Eris a pornit Războiul Troian. Regina mărului oferă mere. Dar mai ales se oferă pe ea. Pentru că există o rimă clară găsită de Niculai Moroşam între forma fructului şi formele feminine, între texturi, parfumuri, gusturi şi muzici. A găsit mai ales rima comună a dăruirii absolute pe care o au atât fructul cât şi femeia…

Nu au lipsit din parcursul „Mister – Frumuseţe” florile, pretexte pentru cercetări minuţioase de culoare şi impostare compoziţională. Vibraţia şi emoţia lor au fost asociate alegoric cu leitmotivul expoziţiei şi, de ce nu!?, au fost simbolice daruri pentru toate cele care au fost părtaşe la sărbătoarea de martie.

La galeria Teatrului „Matei Vişniec”, artistul înconjurat de siluetele Galateelor fără chip a fost precum sculptorul mitic care o imploră pe zeiţa frumuseţii, în pragul primăverii, să dea viaţă pietrei cioplite de care s-a îndrăgostit. Iar zeiţa i-a îndeplinit strania dorinţă. Toate cele care au trecut, în martie, pragul galeriei au dat contururilor feminine necesarul chip. Şi gândul secret al pictorului, contemporan Pygmalion, s-a împlinit.

Graţie, pastel gras pe carton, spune oracular, împreună cu toată literatura, că frumosul va salva lumea. Este un fel de frumos plin de har, o scară de la pământ spre cer. Frumosul aşa cum îl postulează limba română este o formă plină de graţie. Care este misterul frumuseţii, greu de zis. Ne rămâne reciproca, frumuseţea misterului.

IULIAN BUCUR

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI