„Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău.”
Oare ce poate fi mai sfânt decât părinţii, ori ţara? Sufletul şi pruncii care îţi duc mai departe numele pe care şi tu l-ai primit de la tata, iar tata de la bunicul. Constantin Crăciun, acest os din Osoi, renunţă la titluri, la recunoaşteri sociale şi la aplauzele de după cortina istoriei, adresându-ni-se foarte personal. Dumnealui semnează Cuvântul înainte cu Costică Vasile Crăciun. Costică, adresare populară între oamenii gliei, Vasile, iniţiala tatălui, şi Crăciun, numele căruia i-a făcut şi îi face cinste de ani şi ani.
„Os din Osoi – istorie şi oameni” (Ed. Lidana, Suceava, 2024) este împlinirea unei datorii pe carte autorul o poartă cu sine în os şi în sânge: aceea de a nu lăsa să se piardă parte din sufletul părintelui său care doarme în pământul ţării. „În memoria tatălui meu” (Vasile V. Crăciun) este mărturisirea omului de arme care a înţeles că părinţii, ţara, le porţi în suflet oriunde te-ai afla. Tatăl autorului i-a lăsat acestuia din urmă un testament fără preţ: un caiet cu însemnări valoroase despre oameni, fapte, întâmplări ce s-au petrecut în Osoiul copilăriei de odinioară. Privind cu atenţie fotografia tatălui, văd un chip atât de gingaş, cu un zâmbet trist şi cu o dragoste fără de hotar în privire.
Împărţită în două mari capitole, „Povestea unui colţ de plai” şi „Os din Osoi”, cartea pe care ne-o aduce autorul în prim plan este un adevărat document. Cu gândul la tata, din dragoste pentru satul natal, din respect pentru ceea ce a fost cândva, Constantin Crăciun ne face cunoştinţă, în prima parte, cu o monografie în toată regula, bine gândită şi structurată. Cea de a doua parte este un amplu arbore genealogic al familiilor din Osoi, un arbore cu rădăcini adânci ce-şi trag seva din pământul străbun, şi cu ramuri sănătoase şi zvelte ce se înalţă spre un cer curat, plin de păsări.
Să poposim puţin pe un „colţ de plai – Osoi de Suceava”. Monografia debutează, în mod firesc, cu descrierea cadrului geografic: aşezarea, vecinii, relieful, reţeaua hidrografică, flora, fauna, clima. Păşim apoi încet-încet pe tărâmul istoric, până hât în „Dacia noastră dintotdeauna”. De asemenea, avem bucuria de a descoperi un cronicar îndârjit, aplecat asupra surselor bibliografice cu seriozitate şi muncă asiduă: „Din cronica unor aşezări vecine satului Osoi”, „Din cronica satelor Osoi şi Valea Glodului”. Primele atestări documentare fac grăire despre vatra satului în jurul căreia s-au înălţat, una câte una, casele, până ce s-au făcut aşezare omenească cu şcoală, biserică şi toate cele trebuincioase unui trai de om.
Şi pe vieţuitorii aşezării Osoi de Suceava şi-au lăsat amprenta marile evenimente istorice, politice, sociale. Astfel, Constantin Crăciun face referire la răscoala ţăranilor din 1907, la nefericitele războaie mondiale, maşini de tocat carne de om. Cutremurătoare sunt aceste pagini! La fel cele în care se vorbeşte despre foametea din 1946-1947. Foarte interesant este şi subcapitolul „Populaţia”, aici aflând lucruri noi despre dacii liberi, cât şi despre bejenia ardelenilor spre Moldova. Ce vremuri grele, pe care nici nu ni le putem imagina şi pe care nu ni le mai dorim… Apoi, aflăm că satele Valea Glodului şi Osoi făceau parte din plasa Siret, organizarea administrativă a tuturor localităţilor suportând modificări de-a lungul vremii.
De bună seamă că subcapitolul „Obiceiuri şi tradiţii” este menit să încununeze cartea şi să îi dea un aer de mister, aşa, ca şi cămara bunicii plină cu tot felul de minunăţii şi, mai ales, cu odaia de curat mirosind a busuioc. Şcoala şi biserica au fost şi în Osoi temelia educării copiilor de pălmaşi. Nu sunt uitaţi învăţătorii Nechifor, ori Nicolae Ţibulcă, nu sunt uitaţi oamenii, nici povestea lor, autorul aducând-o în prim plan pe Coana Chiriţa şi conacul ei deosebit de la Valea Glodului.
„Cuvânt de binecuvântare pentru eroii noştri”. Cuvântul poate zidi, cuvântul poate binecuvânta, deoarece la început a fost cuvântul. Însă, a cuvânta despre eroii care dorm sub o cruce fără nume, departe de casa lor, făcând zadarnică aşteptarea mamei, a nevestei şi a copiilor rămaşi orfani de tată, este mai mult decât o datorie. Nu este doar datoria oamenilor de arme, ori a istoricilor, ci este datoria noastră a tuturor. Unii s-au întors, însă s-au întors neoameni. Destine date de-a berbeleacul de minţi însetate de sânge.
Având în faţa ochilor caietul scris de mâna lui tătuca, cum să nu îţi dea inima ghes să duci mai departe ceea ce el a considerat că are valoare şi că trebuie ştiut şi de alţii? Felicităm pe col. (r) Constantin Crăciun pentru munca aceasta titanică făcută în mod dezinteresat, nu pentru că i-ar fi cerut acest lucru cineva. Vedeţi dumneavoastră, alţii se zbat să facă bani, cât mai mulţi bani, alţii, însă, fac cărţi. Cine este mai câştigat? O ştim cu toţii.
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii