Cezar Haiura se reinventează, carte după carte. Atât tematic, dar mai ales stilistic, încercând mereu a păşi în noi teritorii poetice. Cu acea determinare a pompierului, dar fără a deveni „pompieristic”, demonstrativ, sentenţios. Remarc încercarea de a folosi un discurs tot mai apropiat de limba vorbită. Poezia lui Cezar nu mai este doar text, cum remarca Alexandru Muşină în prefaţa „Antologiei poeziei generaţiei ’80”, ci ea exprimă o realitate în centrul căreia este situată persoana poetului. Textul este un mijloc prin care eul se autodefineşte, se exprimă pe sine, apelând la propria experienţă, la propriile senzaţii. Deşi pare, la o lectură grăbită, o poezie spontană, este de fapt, o creaţie cizelată, dusă spre esenţă, a unui autor care dă dovadă de o evidentă diversificare, perfecţionare şi rafinare a uneltelor sale.
Noua carte semnată de Cezar Haiura întregeşte, tematic şi stilistic, paleta deja diversă a zonelor investigate până astăzi de autor: iubirea (de mamă, de femeie, de ţară şi de trecutul acesteia etc.). Or ştim că a mai scrie astăzi „poezie de dragoste” ori „patriotică” este un demers riscant, pentru că o astfel de poezie poate fi uşor percepută fie ca fiind prea lirică, fie ca prea seacă ori lozincard-nostalgică, deci golită de orice emoţie lirică. Aceste permanente provocări sunt însă tot atâtea pariuri câştigate de Cezar, care izbuteşte să găsească un bun echilibru, strunind cu atenţie atât metafora, cea care aduce frumosul în text, cât şi patosul corect controlat, cel care ajută propulsarea mesajului liric spre receptor, care este, la final, „Măria-Sa, cititorul”.
Deseori omitem gândul că războiul e dus cu adevărat de oamenii de rând, iar numele lor rămân mult prea frecvent pierdute în negura timpului, ori cel mult gravate pe placa vreunui monument comemorativ, vizitat o dată pe an de oficialităţi, în sunet de fanfară militară. Spaima şi ororile produse de război inspiră vocea şi defineşte atitudinea autorului faţă de haos, frică şi moarte.
Istoria sângeroasă, ipocrizia politică, uciderile în masă, acestea sunt datele definitorii ale poeziilor despre război şi ororile sale ale lui Cezar Haiura. Ele nutresc tristeţea din fiecare text, dar şi nevoia de speranţă, într-o alăturare atent gradată, ce-şi găseşte exprimarea în aceste tablouri poetice care îţi sugerează acele picturi ale groazei şi disperării ce ni-l evocă pe un, de pildă, Edvard Munch.
Exemplar pentru pierderea liniştii şi dispariţia păcii sufleteşti necesare oricărei creaţii omeneşti – fie ea materială sau spirituală – este poemul „Capotaj” (din care extrag câteva versuri): „Valsându-şi nepăsarea în zvon de păpădie / sărută vântul ţeava ruginită, / în faţa lumii – mută, în subteran – prea vie / Siberia mocneşte îngrozită; /ferestrele deschise ademenesc pionii / ce-au ocolit tăcutul samovar, / în ascensoare triste urcă spre cer bufonii / zvârliţi de bobârnacul vreunui ţar, / obuze pertinente au întâlniri precise / înscrise cu migală-n azimut, / cad păsări de hârtie cu gurile deschise / şi vina singulară c-au ştiut, / satrapi fără istoric îşi sfâşie călăii / de mâine iar e ziuă şi e flămândă fiara / ca puiul de hienă-n luna mai, / ferestrele-s deschise pe bulevarde seara / şi mesele, întinse pentru ceai”.
Ca într-o compoziţie muzicală bine strunită, care alternează ritmurile solemne, cadenţate cu pasaje clasice, echilibrate, poetul alternează versul alb, sobru, cu poezii care folosesc rima. O asemenea forţă evocatoare a tragediei provocată de obsesia expansionistă mereu reactivată a Moscovei, am găsit, recent, doar în volumul de poezii „anti-războinice” a înzestratului scriitor basarabean Alexandru Vakulovski, „A cui e casa asta”, apărută la editura Charmides” în 2020. Din care voi cita câteva rânduri, alese şi alăturate în mod subiectiv: „câmpul de grâu şi de / floarea soarelui / s-a umplut de cadavre / în grădini / printre roşii / po-rumb / pe acoperişuri / pe asfalt / cadavre / bucăţi de cadavre”. Sau din altă poezie: „suntem prea mici / nu contăm şi oricum / din noi se va alege / praful”. Motiv pentru care poetul citat constată că trăim vremurile în care „moartea în Ucraina nu mai e / o ştire / doar o statistică plictisită / cu zeci de mii de morţi”. În acest moment, vreau să citez din prezentarea elogioasă făcută lui Cezar Haiura de un un scriitor, o conştiinţă care, de regulă, nu face complimente şi aprecieri gratuite, nemeritate, Liviu Antonesei. Întâi, despre volumul precedent, „Marele absent”, publicat în anul 2021: „Deşi se află deja la cel de-al treilea volum, până în urmă cu o lună, nu ştiam nimic despre acest poet bucovinean. Noroc că mi l-a semnalat un vechi prieten, scriitorul Cezar Straton. Nici de data aceasta nu ştiu dacă e doar vina mea sau şi a sistemului de difuzare a cărţii, parcă tot mai depăşit de ritmul producţiei editoriale. Oricum, dacă aş fi ştiut că primul volum era prefaţat de Costel Stancu, un poet bun, despre care am scris, iar al doilea de părintele Constantin Necula, care a scris un frumos articol despre una dintre cărţile mele de poezii, încercam să găsesc respectivele volume. După terminarea studiilor juridice, Cezar Haiura a fost jurnalist, apoi funcţionar public, iar din 2006 este pompier salvator şi paramedic la ISUJ Bucovina. Mi-a plăcut acest volum, în special prin tonul proaspăt în care se simte talentul genuin, dar poate şi mai mult mi-a plăcut cum se lasă acesta adesea «corupt» de infuzii culturale subtil introduse în corpul poemului”. Apoi, recent, Liviu Antonesei a salutat şi volumul de acum: „M-am întâlnit cu poezia lui Cezar Haiura, graţie prietenului nostru comun Cezar Straton, spre sfârşitul pandemiei, la apariţia celui de-al treilea volum al său, pe care l-am semnalat cu bucuria citirii unei cărţi bune. Am şi postat atunci, în două rânduri, câteva din poemele care îmi plăcuseră cel mai mult. Am primit zilele trecute cea de-a patra carte a autorului din Suceava, bună, foarte bună, poate mai bună decât cea anterioară, oricum mai construită, ca să spun aşa. Cele trei cicluri ale volumului, centrate pe câteva din marile teme ale poeziei, dar şi ale vieţii – Frica, Lupta, Iubirea – se asociază excelent, dar şi iradiază unul spre celălalte. Autorul păstrează în linii mari formula din volumul anterior, care îmbină prospeţimea tomului cu trimiterile culturale subtile. Volumul «Muţenia armelor» (editura Agnos, 2024, cu o prefaţă de Adrian Lesenciuc) este o excelentă confirmare a talentului poetic al lui Cezar Haiura. Lectură plăcută.”
O provocare permanentă pentru scriitor, pentru orice artist, este găsirea acelui echilibru subtil între idee, mesaj şi modul de exprimare. Se ştie că orice creator are o latură histrionică, resimte nevoia – mai mult sau mai puţin conştientă – de a capta atenţia, de a cuceri şi convinge publicul, fie el cititor, privitor sau spectator. Observăm cu toţii la noi, după 1990, o invazie a creaţiilor care încearcă să epateze prin înjurătură, vulgaritate ori prin nuditate dusă până la obscenitate. Sigur că şi intimitatea erotică poate căpăta valenţe artistice, dar pentru aşa ceva trebuie să te numeşti Francois Villon, ori, mai aproape, Emil Brumaru sau Şerban Foarţă, acesta atât prin propriile creaţii, cât şi prin traducerile sale dintr-un Giorgio Baffo, de pildă. Ei bine, aşa cum remarca şi Liviu Antonesei, cel mai sus citat, Cezar evită, cu o măiestrie îmbogăţită volum după volum, această capcană comună. Poeziile sale ne impresionează fără a ne şoca şi ne încântă chiar când capătă tonuri grave, existenţiale.
Limita, contrastul dintre disperare şi nădejde, dintre război şi pace, dintre prezentul trist şi speratul nostru viitor mai bun sunt elocvent alăturate, cu mijloacele poeziei în volumul prezentat. Şi nu ne rămâne decât să sperăm că Logosul, Cuvântul, Raţiunea, dar şi Iubirea – valori etern salutare – sunt cele care ne vor aduce pacea şi liniştea mult dorite.
În final, parodiind titlul unei alte cărţi a tizului meu siretean („Poet de contrabandă”, 2017) aş spune că, se ştie deja, Cezar Haiura este Poet… nicidecum unul de „contrabandă”! Ori… poate, dimpotrivă? Dacă acceptăm că tot ce ni se oferă prin „contrabandă” – de la droguri la alcool şi ţigări, de la fete trimise la „măritiş” în cele patru zări ale Planetei – sunt lucruri, plăceri interzise, dar jinduite de oameni, poate el este chiar un „contrabandist”. De imagini, vise, închipuiri, speranţe Dar asta, numai domniile voastre veţi decide, după ce îi veţi citi noile poeme.
Comentarii