Dificultatea celor bogaţi de a se mântui nu ţine de fapt de avuţia lor, ci de modul în care se raportează la ea. De fapt, din punct de vedere creştin, bogăţia nu este nicidecum vreun defect, aşa cum nici sărăcia nu e vreo virtute intrinsec mântuitoare. Avem în paginile Sfintei Scripturi două exemple foarte sugestive de oameni bogaţi: dreptul Iov, care deşi era cel mai bogat era şi cel mai drept, şi bogatul nemilostiv din pilda Mântuitorului, bogat care nu s-a învrednicit a i se ţine minte numele pentru că, deşi avea la poarta sa un sărac pe nume Lazăr (nume ce înseamnă în ebraică Dumnezeu se milostiveşte) şi-a gestionat greşit, egoist, averea dată de Dumnezeu.
Referindu-se la pasajul biblic din această zi, Sf. Clement Alexandrinul scria că bogăţia care este un impediment, un obstacol în calea mântuirii este acea bogăţie care nu e bine chivernisită, e gestionată greşit, devenind astfel „o acropolă a răutăţii” (Pedagogul).
Expresia „Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu”a fost cauza multor dezbateri biblice, iar cei ce au căutat o explicaţie au găsit mai multe răspunsuri. Pe de o parte, expresia se poate accepta şi ca o hiperbolă al cărei punct forte stă tocmai în faptul că animalul numit cămilă, pe lângă dimensiuni generoase, are, pe deasupra, şi cocoaşă. Pe de altă parte, este cât se poate de posibil să fi fost o confuzie, deoarece în greaca veche sunt două cuvinte care se pronunţă identic, dar se scriu diferit: kamilos – ęÜěçëďň (cămilă) şi kamilos – ęÜěéëďň (odgon, funie, parâmă). Şi hiperbola funiei foarte groase, care ar trece prin urechile acului, este cât se poate de plauzibilă. O a treia variantă de interpretare susţine că expresia „urechile acului „face de fapt aluzie la o poartă de intrare în Ierusalim atât de strâmtă, încât o cămilă cu greu ar fi trecut prin ea, imagine ce sugerează mai degrabă dificultatea, nu imposibilitatea.
Ascultând acestea, ucenicii Îl întreabă contrariaţi pe Iisus „cine poate să se mântuiască?”, iar răspunsul primit este unul plin de Înţelepciune: „La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”’. Ce le spune Iisus de fapt aici ucenicilor este că anumite virtuţi sunt accesibile omului doar cu ajutor divin. Conlucrarea omului cu energia dumnezeiască pe care teologia dogmatică o numeşte har divin sau dumnezeiesc este singura formulă care mântuieşte. Punctual, renunţarea totală la cele ale lumii, cele materiale, presupune şi o lucrarea a lui Dumnezeu în noi.
Provocat de ucenici prin alte întrebări, Hristos dezvoltă subiectul şi arată şi urmările lepădării de cele materiale pentru a-L urma pe El şi Evanghelia Lui: o răspaltă „însutit㔺i „viaţa veşnică”. Luând în calcul parcursul apostolilor după Înălţarea la Cer a Mântuitorului, putem constata, de fapt, că răsplata însutită nu s-a referit nicidecum la cele materiale, ci este vorba de bucuria de a fi între cei ce aduc în lume, prin faptele lor, fărâme din Împărăţia Cerurilor.
Expresia „mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi „indică un foarte important adevăr: cei ce în logica acestei lumi sunt „dintâi”nu sunt la fel şi conform logicii divine privind lumea. Aleşii Lui, apostolii, urmaşii lor, precum şi creştinii autentici din toate timpurile, vor trebui să poarte la rândul lor crucea, să suporte uneori ura şi asuprirea lumii, cu alte cuvinte, să fie cei de pe urmă în lume, ca în cele din urmă să ajungă cei „dintâi”.
Pr. prof. dr. ADRIAN DUŢUC
Comentarii