„În vremea aceea, Iisus le-a dat poruncă ucenicilor Săi să nu spună nimic despre El, că este Hristos. Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Şi, chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.
De remarcat în textul după Sfântul Marcu, cel puţin dacă optăm să consultăm atent Novum Testamentum Graece, că verbul epitimao exprimă puterea Domnului Hristos: e folosit şi în alte situaţii descrise de evanghelistul Marcu: atunci când Domnul mustră pe demoni (1,25), când va potoli furtuna (4, 39), sau atunci când porunceşte „cu tărie” duhurilor necurate să tacă (3, 12). Sigur că, justificat, ne putem întreba: de ce a optat Domnul în acest fel? De ce au loc astfel de interdicţii? Răspunsul este că, în ceea ce priveşte mărturisirea făcută de demoni la întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos doreşte să evite „publicitatea negativă”, anume: din dorinţa de a arăta desluşit autoritatea Sa asupra duhurilor viclene. Teza lui William Wrede, profesor de Noul Testament la Göttingen şi Breslau, de pildă, care spunea că aşa-numitul „secret mesianic din Evanghelia după Marcu” nu a fost decât un simplu procedeu literar, dezvoltat de Biserica primelor veacuri pentru a muşamaliza „viaţa nemesianică!” a Domnului, nu se poate susţine, deoarece însuşi Sfântul Marcu dovedeşte clar faptul că atunci când, smerindu-Se, Iisus porunceşte oamenilor să tacă, ei merg şi Îl vestesc cu bucurie, iar popularitatea Sa se răspândeşte cu repeziciune. Exegeza germană, în special, a numit procedeul prin adjectivul „wirkungsgeschichte” care înseamnă „istoria efectului sau a impactului unui text”.
Ţinând seama de aspectul acesta, textul ne arată care este efectul şi impactul mesajului marcian pentru noi, astăzi. El dovedeşte că în Iisus Hristos, Mesia Cel promis de textele vetero-testamentare, nu trebuie să Îl vedem ca pe un mântuitor „după chipul nostru”, aşadar construit după propriile noastre convingeri. Asemeni lui Petru, trebuie să ascultăm mustrarea Domnului ca şi când ne-ar fi adresată nouă: întotdeauna, atât în Biserică, cât şi în viaţa personală, interesele prioritare ale noastre, simplele păreri pe care le avem, nu trebuie să înlocuiască adevărata învăţătură a Bisericii, statornicită în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.
O altă importantă învăţătură, desprinsă din pericopa rânduită a se citi azi la Sfânta Liturghie, e aceea că, deşi Petru intuise corect identitatea lui Hristos, totuşi nu învăţase rolul esenţial al asumării Crucii! Marele paradox al Creştinismului, cimentat de-a lungul veacurilor de atâţia oameni cu viaţă sfântă, care au reuşit să pună în practică ceea ce au auzit în Biserică, e faptul că, întotdeauna, atunci când ne arătăm disponibilitatea pentru cei aflaţi în suferinţe şi în lipsuri materiale sau spirituale, nu facem altceva decât să parcurgem corect calea care duce spre Împărăţia cerurilor. Însuşi Hristos, în mod repetat, S-a identificat cu profeţii Vechiului Testament şi, implicit, cu suferinţele lor (cf. Matei 5,12; 23, 29-39; Luca 6, 23, 26; 11, 47-50). A lua Crucea şi a urma lui Hristos înseamnă, pentru orice creştin responsabil, mult mai mult decât o simplă revendicare la Creştinism. Ea înseamnă a renunţa benevol la tot ceea ce ni se pare că ni se cuvine şi ne aduce satisfacţie şi împlinire (dorinţe, ambiţii, scopuri personale) şi a ne supune vieţile lui Hristos. Aşa, autonomia şi autosuficienţa de care, din nefericire, dăm uneori dovadă, sunt anulate de harul sfinţitor care se pogoară mereu din înălţimea Sfintei Cruci peste cei cu inimile smerite.
Pr. CLAUDIU-IOAN COMAN
Comentarii