Cunoscuta poetă dorneană Anica Facina semnează un volum inedit, inspirat gândit ca o antologie de autor, în care a selectat cele mai reuşite poeme din patru volume publicate anterior („Amprente”, „Fereastră deschisă”, „Doruri”, „Insomnii lirice”), spre a se reinventa în atenţia iubitorilor de poezie.
Volumul este tipărit la o editură prestigioasă, „Vatra veche” din Tg. Mureş, condusă de un reputat om de cultură, Nicolae Băciuţ, cu un cuvânt de însoţire a unei alte personalităţi culturale, unul dintre cei mai valoroşi critici literari contemporani, Adrian Dinu Rachieru.
Structurat în trei părţi, inegale ca număr de texte, volumul probează aserţiunea lui Gh. Grigurcu, la care subscrie şi autorul prefeţei, anume că Anica Facina e o „poetă de cursă lungă”, care nu se dezminte şi nu-şi dezamăgeşte cititorii. Şi proza sa este impregnată de poezie (chiar şi în textele cu umor fin), poezia fiind o stare intrinsecă a autoarei.
Alegerea Stărilor denotă această predilecţie, spre notaţii lirice ale trăirilor molcome, niciodată fruste, insinuante precum dorul. De la Stare I, exprimând o ingenuă frustrare a copilului, la Stare III, care încheie acest grupaj, cu mărturisirea că-şi doreşte răspunsuri la întrebări (pe care nu le va primi nici de la „peştişorul de aur”), poeta parcurge un drum al frământărilor ca om şi creator, în care va învăţa de la viaţă o „Lecţie de umilinţă”, va conştientiza posibile pierderi, fără a ieşi din „poveste”, de fapt, puterea de a se transpune în starea de creaţie. O altă stare e cea a liniştii, înşelătoare, pentru că transmite inexorabila trecere a timpului, pe care nu-l poate opri „Se-aude-n clepsidră / se-aude clipa suspendată” (Stare IV). Se autodefineşte din contraste: lumini şi umbre, limpezimi şi tulburări, boare şi uragan, pentru a renaşte din cenuşa arderii, precum o pasăre Phoenix (în „Autoportret”). Şi tot spre autodefinire, efigii îi sunt mesteacănul de la geam, sal-câmul, floarea-soarelui, cântecul (de noapte – este o insomniacă, dovadă volumul „Insomnii lirice”). Mereu îndrăgostită – o altă stare – de o poveste (poezia), exteriorizează dorinţa de înălţare. Aşezarea sa sub „potcoava norocului” e o zbatere a propriei fiinţe. Harul cu care este dăruită este drămuit: „Nu-mi da, Doamne, toate bucuriile / într-o zi / picură-le una câte una şi nu lăsa/ nici o zi fără har” (Rugăciune). Pledează pentru inefabil în poezie, în viaţă, în terapia iubirii( pe care o transmite propriului copil). Înclinaţia ludică a purtat-o spre copilărie, putând astfel înţelege mai bine sufletele copiilor cărora le-a fost dăscăliţă, dar i-a creat şi acea stare aperceptivă spre a transforma experienţele în poezie. A lăsat mereu o fereastră deschisă pentru cei ce doresc să o cunoască, aşteptând să găsească drumul spre inima celorlalţi, considerând că atât timp cât nu ne deschidem spre comunicare, inimile noastre sunt frânte. Este locuită de dorinţa de visare, de zbor (Proprietarul de vise), de păstrare a inocenţei (ca în „Zodiac”), de teama ca lumea să nu distrugă totul. Partea senină a sufetului e simbolizată obsedant de floarea-soarelui „am semănat floarea-soarelui pe toţi pereţii” (Decor), păpădiile sunt lumina, dar şi lumânarea ce ne însoţeşte pe ultimul drum, când suntem singuri. Îngemănată cu poezia, tânjeşte ca poet şi ca om să „facă ordine”, cu tente ironice şi autoironice, inventariindu-şi erorile, căutând soluţii (unica ar fi „inversarea polilor Pământului”), căutând proprietatea lucrurilor care contează, severă cu sine: „Numai când îndrept arma spre mine / am mâna sigură” – intă atinsă). Observator atent al lumii dinafara fiinţei, poeta surprinde aspecte dezagreabile ale acestei lumi (în „Reţetă – cum se scrie o monografie” sau în notele despre „ifosele mitropolitane” ale oraşului). Remarcăm poeme religioase: Psalm, Ochiul Domnului, Rugă, Toate sunt ale tale. „Fericirea de a fi” e filozofia de a te bucura de lucrurile simple: firul de iarbă, roua, fluturii, vântul, apa izvorului, elemente profunde în simplitatea lor. Este conştientizată şi fragilitatea vieţii trăită „pe o lamă de cuţit”.
În grupajul dedicat Anotimpurilor, nu întâlnim texte sentimentale, de natură „scripturală” (A.D. Rachieru), ci o „nostalgie difuză”. E evidentă o predilecţie pentru anotimpul toamna, sentimentul consonanţei cu acest anotimp existând dintotdeauna în fiinţa poetei, ca o rezonanţă a predispoziţiei spre melancolie, niciodată afişată, poate de aceea mai profundă. E o trecere prin anotimpuri, o „înhămare la Carul toamnei”, o privire a vieţii ca un „Puzzle”. Toamna se defineşte prin „ospăţul culorilor”, prin dorul de ducă, prin alunecări în basm şi în vis, prin seri de colind şi cântec trist pentru cei plecaţi pe drumul fără întoarcere. O reuşită prozodică, poemul „Toamna”, fără a fi un pastel, prezintă anotimpul ca o imposibilitate a întoarcerii în timp, deşi e o ardere, o previziune de renaştere (nu pentru om). Anotimpurilor le este adesea propriu un topos: Toamnă în munţi, Primăvară vrânceană, Iarnă la Dorna – cu elemente de specificitate. Toamna generează metafore precum „Între coloane / mesteceni / sprijină cerul / ca pe-o cupolă / de biserică”, amintind de „Rarăul” lui Geo Bogza. O duioasă evocare a strămoşilor, din care suntem „un fir”, întâlnim în „Reîncarnare”. Poezia „Dor” este o muzică în sonuri populare. Vara e solară”nimic nu se mişcă”. Pe cărări iernatice, vântul mână”siluete de aer”, gândul se întoarce la strămoşi, la magia Crăciunului, la căutarea unui Eden „fără mărul otrăvit”.
Amprentele sunt acele semne prin care poeta se autodefineşte, în care se regăsesc chipuri ce s-au intersectat cu destinul său, cărora le dedică poeme semnificative. Crepusculul, ca un rest din „Ospăţul soarelui”, aduce noaptea, văzută ca un naufragiu. Dimineaţa e tot un drum spre apus, întrebările rămân fără răspuns, clepsidra refuză timpul, fiecare clipă e un cântec de lebădă. Poetului îi este dat să recunoască zădărnicia lumii, dar speranţa rămâne, el fiind „călător/ din orice direcţie / sub Steaua Poeziei”. Excelente poeme sunt dedicate mamei: Sindromul furnicii, Biografie, Pasăre călătoare, tatălui, fratelui, ambilor părinţi. O puternică năzuinţă de revenire în „Colţul de rai” al copilăriei, năpădit de tăcere, străbate textul „Întoarcere”, poate şi pentru că lumea meschină e rău construită, de un „meşter fără daltă” şi de „politicale”. Volumul de faţă e chiar o „amprentă” a autoarei, un semn poetic identitar.
La această opinie a subsemnatei s-au adăugat alte aprecieri rostite de colegii scriitori care au participat la lansarea cărţii în cadrul Cafenelei literare a ASATD. Alina Elena Andruhovici consideră că atribuirea unor nume de iluştri înaintaşi în arta cuvântului premiilor oferite de către juriul Galei Premiilor SSB de a finele anului trecut este un gest nobil, de recunoştinţă faţă de cei s-au înscris în cartea valorilor spirituale. Apreciază poeziile Anicăi Facina, din care citează „Să fii pasăre”. „Am recitit cu alţi ochi, cu alt suflet şi cu altă minte versurile Anicăi”, mărturiseşte Jenica Romanică, exemplificând cu poemul „Terapia iubirii”. „Poezie frumoasă, adevăr şi simplitate emoţionantă”, remarcă Rodica Buşcu. Pr. dr. Mihai Valică apreciază atenţia acordată unor aspecte ale societăţii contemporane, exemplificând cu textele „Pleacă pădurile” şi „Reîncarnare”.
Poeta Anica Facina se declară „o norocoasă” dat fiind sprijinul acordat de mari personalităţi culturale (A.D. Rachieru, Nicoae Băciuţ, David Croitor – autorul copertei), mărturiseşte că poezia este şi stare şi trăire, exprimă recunoştinţă pentru părinţii care i-au oferit o educaţie temeinică. Cu siguranţă, Anica Facina ne va oferi şi alte reuşite poetice.
Comentarii