Grupare religioasă formată din cei mai importanţi preoţi ai poporului evreu, saducheii (de la adoc, preot contemporan cu regele Solomon) încearcă prin câţiva reprezentanţi să îl pună pe Iisus în faţa unei întrebări al cărei răspuns l-ar fi putut discredita în faţa celor ce ascultau dialogul. Problema pe care o aduc în discuţie aceşti saduchei pleacă de la obiceiul evreiesc stabilit prin Legea mozaică numit căsătoria de levirat (levir, în ebraică – frate).
Legea lui Moise permitea unui bărbat evreu să ia de soţie pe văduva fratelui său, dacă acesta murea fără a avea copii. Primul născut din această nouă căsătorie moştenea averea şi numele primului soţ al mamei sale (Deuteronom 25, 5 -6). Cel în cauză se putea sustrage acestei îndatoriri, însă într-o asemenea eventualitate era expus unui blam public, iar văduva putea deveni soţia unei rude mai îndepărtate (cf. Rut 41,10). Scopul aceste căsătorii de levirat era menţinerea integralităţii familiei şi evitarea dispariţiei neamului şi numelui unui bărbat, care murea înainte de a avea moştenitori.
Având în minte această prescripţie iudaică, saducheii (aceştia nu credeau în învierea morţilor) pun problema într-un mod în care ia în derâdere credinţa în înviere pentru că acea femeie, la înviere, avea să aibă şapte soţi.
Evreii, cei mai mulţi dintre ei, credeau în înviere, însă aveau o concepţie preponderent carnală, materială, despre acea stare a firii umane. Hristos, dând răspuns saducheilor şi în acelaşi timp ocolind viclenia lor, le arată tuturor un foarte important aspect: starea de om înviat în Hristos nu poate fi comparată cu modul de viaţă trupesc de dinaintea morţii. Cei ce vor primi harul învierii în Hristos vor vieţui într-o stare existenţială mult superioară, duhovnicească, de desăvârşire ce se afla în intenţia lui Dumnezeu când a creat lumea şi omul. O stare de transfigurare până la plenitudinea existenţială în care Dumnezeu este totul în toate (I Cor. 15,28). Este vorba de o stare în care trupul omului este înduhovnicit, pătruns de sfinţenia harului divin, într-o asemenea măsură încât existenţa sa este asemănătoare într-o anumită măsură fiinţelor angelice. Legat de această stare, Sf. Ap. Pavel le scria creştinilor din Roma: „făptura însăşi se va slobozi din robia stricăciunii, spre libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu“ (Rom. 8,21).
Acest episod constituie unul dintre foarte rarele cazuri în care cei ce se tot străduiau să Îl încurce în cuvânt pe Hristos, primesc răspunsul Lui şi îl acceptă ca un răspuns foarte înţelept („unii dintre cărturari, răspunzând, au zis: Învăţătorule, bine ai zis“).
Dincolo de detaliile istorice ale acestui episod, ceea ce s-ar cuveni să ne stârnească interes este mesajul dogmatic şi moral: stare drepţilor înviaţi descrisă de Hristos. Realitatea a ceea ce noi numim mântuire, accederea în Împărăţia lui Dumnezeu, nu trebuie văzută ca ceva rezervat doar pentru lumea de dincolo, ceva distant pe care să o aşteptăm în timp ce ne vedem de cele ale lumii acesteia. Împărăţia lui Dumnezeu se cere adusă în viaţa omului înainte de a trece la cele veşnice, se cere pregustată, actualizată.
Pr. prof. Dr. ADRIAN DUŢUC
Comentarii