„Zis-a Domnul: precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa, precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi. La fel va fi şi în ziua în care se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cel care va fi pe acoperişul casei, şi lucrurile lui în casă, să nu coboare să le ia; de asemenea, cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă. Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va face viu. Zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat Două vor măcina împreună; una va fi luată şi alta va fi lăsată. Doi vor fi într-un ogor; unul se va lua şi altul se va lăsa. Şi, răspunzând, ucenicii I-au zis: unde, Doamne? Iar El le-a zis: unde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii”.
Într-un scurt şi cuprinzător tratat despre rugăciunea personală, părintele Gabriel Bunge atrăgea atenţia în privinţa obiceiului de a priveghea, de a rămâne, deci, mereu, ancoraţi în starea de veghe.
Suntem obişnuiţi astăzi să simplificăm lucrurile, însă cuvintele Domnului Hristos rămân veşnic valabile. Astfel, pregătirea elaborată, serioasă şi accentuată este realizată – zice părintele Gabriel Bunge, citându-l pe Avva Evagrie Ponticul – cu o armă de apărare şi de atac împotriva duşmanului care ne împresoară din toate părţile.
Perpetuarea rugăciunii veghetoare, din perspectivă biblică, are o importanţă covârşitoare. Ea înseamnă că, pentru orice credincios sau credincioasă, istoria nu se poate înţelege în termenii unei veşnice reînceperi; dimpotrivă, istoria înseamnă un progres marcat de vizitele lui Dumnezeu în timpuri, zile, ceasuri, momente privilegiate etc.
Strâns legată de aspectele de mai sus, parusia mai înseamnă şi credinţa în faptul că Dumnezeu a venit, vine neîncetat şi, mai ales, va veni pentru a judeca lumea şi pentru a-i mântui pe credincioşi.
Pericopa lucanică rânduită a se citi astăzi, vorbeşte despre zilele lui Lot, ziua în care a ieşit Lot (la porunca Domnului, din Sodoma) şi ziua arătării Fiului Omului, respectiv ziua privilegiată a lui Dumnezeu, ea necesitând a fi înţeleasă în două feluri: ca eveniment istoric, denotând biruinţa sigură a lui Dumnezeu împotriva tuturor duşmanilor Săi, şi din punct de vedere cultual, însemnând ziua pe care omul o consacră cinstirii lui Dumnezeu.
Dacă sunt corelate cele două informaţii prezentate, atunci e limpede că înţelesul afirmaţiilor lui Hristos din textul Sfântului Evanghelist Luca devin interesante: citite în ordine inversă, cuvintele arată că intervenţia lui Dumnezeu în istorie este prompt îndreptată împotriva oricărui păcat, pedepsind nepăsarea, dar că aceeaşi intervenţie este proniatoare, răsplătind fidelitatea ancorată solid „pe piatra credinţei care este Hristos”, aşa cum a fost simţită în timpul lui Noe. Aşadar, cultul reprezintă calea de acces către evenimentele pozitive a ceea ce numim cu titlu generic istoria mântuirii.
Aşteptarea unei zile a biruinţei asupra răului, a unei perioade de timp care se manifestă în creaţie şi e favorabilă celor credincioşi a fost mereu itinerariul pe care şi-au dat silinţa să îl urmeze fără ocolişuri cei care, asemeni lui Noe şi lui Lot, au părăsit păcatul şi, plini de nădejde, şi-au arătat năzuinţele, prin rugăciuni şi privegheri neîncetate înaintea lui Dumnezeu.
Pr. CLAUDIU-IOAN COMAN
Comentarii