Mai este posibilă nevoinţa postului în epoca noastră? Pentru a-i câştiga pe creştinii zilelor noastre, copii, tineri, maturi şi vârstnici, la viaţa ascetică firească a Bisericii, ar trebui prezentat şi practicat un creştinism uşor, lipsit de caracterul ascetic terapeutic? Într-adevăr, nevoinţa postului, asceza, este o practică cu anevoie de conceput pentru omul zilelor noastre, a cărui conştiinţă este puternic influenţată de cultura consumerismului, a unei vieţi abundente, a unui ateism superstiţios. Idealul acestei culturi sunt plăcerea, sexul, succesul, bunăstarea, prosperitatea îndatorată la bănci, corupţia endemică, viaţa autonomă nebisericească, însingurarea reţelelor de socializare, diluarea uneori până la absenţă a conştiinţei păcatului. În plus, păcatul nu este încălcarea unei legi etice sau neîncălcarea ei, ci neputinţa omului de a-şi satisface sau de a nu-şi satisface dorinţele sau poftele ascunse. Când păcatul reprezintă o minciună, o impostură de care trebuie să se izbăvească cineva, ce sens poate să aibă asceza şi lupta împotriva păcatului?
În condiţiile în care omul nu este ancorat profund în viaţa divino-umană a Bisericii, fiind hipnotizat de fetişurile şi superstiţiile surogat ale consumerismului „fără de întristare şi suspin”, în condiţiile în care nu crede în Dumnezeu, în Cel care dă sens în lume şi dreptate în viaţa umană, lumea devine absurdă pentru omul contemporan, aşa cum mărturisesc filosofiile şi arta absurdului ce tutelează intelighenţia şi o parte apreciabilă a elitelor conducătoare. În cadrul unei lumi absurde, nihiliste şi holiste (globale), ce noimă şi folos poate să mai aibă asceza, itinerarul unui stil de viaţă înviat, simplu şi liber de toată grija cea lumească, luminat de post, spovedanie, rugăciune şi Biserică, propus de Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos?
Chiar teologia liberală modernă europeană a acceptat la un moment dat mesajul filosofic că Dumnezeu a murit, că Învierea lui Hristos nu ar fi un eveniment istoric şi că Evanghelia nu are norme etice stabile (etică cazuistică), pentru a ademeni conformarea Bisericii cu lumea, despre care Însuşi Domnul Iisus Hristos spune că ”zace întreagă sub puterea celui rău”. Dacă Biserica ar înceta să mai fie ascetică, ea l-ar trăda pe Domnul şi Întemeietorul ei, care o vrea în acest mod şi în această stare. Dar l-ar trăda şi pe om, deoarece fără asceză este imposibilă vindecarea, învierea din păcat, din boală şi din moarte, ar fi imposibilă resaturarea şi îndumnezeierea omului. Viaţa ascetică a Bisericii, cu specificul ei biblic se propovăduieşte cu dragoste lumii moderne, se oferă matern şi patern oamenilor care au nelinişti spirituale şi care caută adevărul şi nu minciuna, care caută darul şi jertfa esenţială cristică pentru viaţa lor şi refuză nivelarea în jos şi spre adâncul nefiinţării propus de feţele întunecate ale modernităţii.
Metodele pastoral-misionare ale Bisericii sunt realiste şi actualizate şi vin în ajutorul omului contemporan, propunând ca viaţa ascetică să fie aplicată la necesităţile, la starea psihosomatică şi la rezistenţa omului contemporan. Este cunoscut faptul că rezistenţa omului la suferinţă, lipsuri sau alte greutăţi s-a diminuat mult, poate şi datorită intervenţiei medicale în prelungirea vieţii. De asemenea, condiţiile moderne de viaţă (poluarea fonică a metropolelor, rapiditatea mijloacelor de comunicare, viteza ritmului vieţii, nesiguranţa şi temerile, alcoolismul, stupefiantele, deznădejdea) îl fac pe om hipersensibil, nervos, gata să se prăbuşească psihic, emoţional şi duhovniceşte, situaţii în care doar moartea ar fi eliberarea de orice necesitate provocată. Teologul contemporan Paul Evdokimov, remarcă calea tămăduitoare a ascezei şi a postului bisericesc, care ar fi mai degrabă o odihnire impusă, o disciplină a liniştirii şi a tăcerii periodice, când omul regăseşte posibilitatea de a se opri pentru rugăciune şi meditaţie chiar în mijlocul tuturor zgomotelor lumii şi se conectează prezenţei, comuniunii rugătoare a semenilor aflaţi în aceeaşi stare.
Discernământul raţiunilor misionare ale Bisericii şi iubirea pastorală admit o practicare mai uşoară a ascezei, cu rezerva veghetoare că asceza nu va fi doar un calmant farmaceutic, ci va dezvolta un caracter de privaţiune, de înfrânare şi luptă pentru a produce nevoinţă (tăierea voii proprii) şi stare de luptă cu păcatul şi viciile dar şi dispoziţie de jertfă întru Hristos. În cazul copiilor Biserica admite o iconomie (derogare), cu privire la asceză, care se aplică în funcţie de vârstă, până ce situaţia şi maturitatea lor le va permite să ajungă la o sobrietate asumată a vieţii cu Hristos. Cu atât mai mult, şi în privinţa bătrânilor şi a bolnavilor, iconomia postului este bine precizată de rânduiala pastorală.
Renaşterea idealului ascetic în Biserică şi în lume constituie, aşadar, semnul şi mijlocul cel mai important al lucrării reînnoitoare a Duhului Sfânt. În acelaşi timp se impune cu prioritate problema educaţiei, a catehezei, a instruirii teologice în asceză: cum adică va învăţa credinciosul să practice asceza. De departe, cea mai bună metodă de iniţiere este readucerea/introducerea credinciosului în viaţa şi cultul Bisericii, unde sunt călăuziţi copiii lui Dumnezeu, cu înţelepciune şi cu dragoste, la viaţa liberă cu Hristos, despovărată de consumerism, nihilism şi anarhie. Doar în cadrul ethosului liturgic, posturile, slujbele, privegherile de noapte, ritmul liturgic al slujbelor, sărbătorile, îl ajută şi îl sprijină în chip înţelept şi ziditor, prin Duhul Sfânt, pe creştinul stăruitor în care prinde chip treptat Hristos Domnul.
Acest ethos spiritual se transmite mai întâi prin şcoala familiei, unde copilul învăţă postul, cumpătarea, tradiţiile vechi ale mântuirii în Biserică. În cadrul „micii biserici a familiei” învăţăturile duhovniceşti practicate devin fireşti, pentru ca la vârsta exaltării patimilor să aibă la îndemână asceza, înfrânarea, care readuc cumpătarea, echilibrul optimismului vieţii spre viaţă veşnică. Chiar dacă astăzi familia creştină este zdruncinată serios şi cu cruzime ideologică de către Balul transgenderismului, al totalitarismului LGBTQ+, chemarea ascetică la pocăinţă a dulcelui glas al Mântuitorului Isus Hristos este irezistibilă în societatea poporului român, popor care dacă a reuşit să prăbuşească un Molohul totalitar comunist, îşi poate regăsi şi resursele muceniceşti să repete această lucrare de eradicare a sincretismului religios, a confuziei, a pustiirii neomarxismului. Vestirea cu smerenie şi credinţă, cu pocăinţă şi iubire a căii Domnului este o caracteristică ancestrală a Ortodoxiei româneşti, o adicţie a ei la viforniţele lumii şi ale diavolului, entitate jucăuşă şi magică cu Sfintele Taine şi virtuţi ale Bisericii şi cu veşnicia oamenilor.
Copiii Mei, acestea vi le spun, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află… Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce este adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară. Cine zice că este în lumină, şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, şi sminteală nu este întru el. (1 Ioan 2, 1-10).
Pr. prof. MIRCEA BEJENAR
Comentarii