Motto: „Pentru cine trăiesc eu,
de n-ascult de Dumnezeu?” (p.19)
Pe Gheorghe Varganici îl cunoaştem ca pe un harnic şi productiv membru al Cenaclului literar „Nicolae Labiş” din Fălticeni, condei înzestrat care adună premii după alte premii, poezia sa urcând treaptă cu treaptă pe scara recunoaşterii valorice. Iată însă că descoperim o altă latură a personalităţii sale, ca absolvent a două facultăţi de teologie, la Iaşi şi Constanţa, cât şi al unui master în acelaşi domeniu.
Pe coperta a IV-a celei de-a doua sa cărţi este făcută o descriere cât se poate de limpede a poetului de la Fălticeni, prin doar câteva cuvinte: „Cântă în strănile bisericilor de la 12 ani şi (asta îmi place foarte mult, pentru că îmi sună foarte cunoscut – n.a.) cântă în baie dintotdeauna”. Este vorba despre cartea „Pricesne culese, alese şi drese de Gheorghe Varganici”, apărută în 2023, la PIM, Iaşi. Pornind de la o definiţie pe înţelesul tuturor a pricesnei (cântare bisericească din timpul Sfintei Liturghii, când credincioşii se împărtăşesc, care „îmbină în mod fericit poezia, cântarea şi rugăciunea cu învăţătura de credinţă a Bisericii” – p.11), autorul ne readuce în atenţie şaptezeci de pricesne grupate logic în Pricesne de peste tot anul, Pricesne în cinstea Maicii Domnului, Pricesne la anumite duminici, sărbători şi sfinţi, Pricesne în cinstea Patimilor şi Învierii Domnului.
Pricesne culese. Şi alese. Din multitudinea de pricesne, mai mult sau mai puţin cunoscute. Pentru început Gh. Varganici vine la uşa noastră cu o priceasnă deosebit de frumoasă („A bătut la uşa ta cineva”) care face trimitere la îndemnul lui Iisus Hristos de a fi generoşi: „Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit…” (Matei 25:35-40 VDC). Susţinând aceeaşi idee, gândul mă duce şi la cântecul formaţiei Sfinx „Om bun, deschide-ne poarta, / Dă-ne o coajă şi nu ne goni”.
Ce folos aurul? Ce folos mintea? Ce folos frumuseţea? Ce folos viaţa? În priceasna „Ce folos” este însumată o întreagă filozofie de viaţă. Alexandru cel Mare a cerut să fie înmormântat cu mâinile afară, la vedere, pentru a vedea tot omul că nu ia nimic cu el când pleacă din această lume, oricât ar fi el de bogat. Aceeaşi idee este subliniată şi la p. 28: „Când nimic nu voi lua din lume când voi pleca?”; „În zadar m-am frământat, că nimic n-am câştigat”. În folclor găsim acelaşi mesaj: „Strânge omul ca furnica, / Pleacă şi nu ia nimica”.
„Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” se spune în rugăciunea „Tatăl nostru”. „Iartă-mă” (p. 25) este priceasna din care învăţăm, încă o dată, puterea iertării. Puterea de a ierta, dar, mai presus de toate, puterea de a-ţi cere iertare. Ce ne facem însă cu pseudoiertarea? Ştim cu toţii… „Te iert, dar nu uit”. Pe cruce, iertarea supremă: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”.
„Iisuse-al meu, prieten drag” este o altă priceasnă care mi-a atras atenţia. Prietenia, rar giuvaer. Prietenul nu te face să plângi, prietenul nu-ţi respinge îmbrăţişarea. Proverbul românesc ne atrage atenţia că „prietenul la nevoie se cunoaşte”, iar priceasna lui Gh. Varganici mărturiseşte că „Şi fie chinul cât de greu, / Eu simt o mângâiere” (p. 26). În unele pricesne descoperim că disperarea naturii umane („Unde să mă duc?”) îşi găseşte salvarea în „răscumpărătorul meu”, că totul este zădărnicie şi că pacea o găsim doar în „Ţara de lumină” („Nimic nu e mai scurt ca viaţa”), ori că omul deţine liberul arbitru („Poţi s-o trăieşti în har sau flăcări, / Depinde de voinţa ta… Poţi fi înşelător ori vrednic, / Depinde de voinţa ta”).
„Trandafir de pe Golgota” (p. 97) este o priceasnă cu versuri de o frumuseţe cutremurătoare, pe care autorul a ştiut să le pună în valoare. Trandafirul este floarea morţii în tradiţia populară, iar bocetul trandafirului este sfâşietor. Durerea unei mame care îşi pierde fiul nu poate fi descrisă. Pricesnele „Am venit, Măicuţă” şi „La Tine vin, Măicuţă” ni se par atât de familiare, de parcă ne-am adresa propriilor noastre mame. Chiar bătrâni fiind, unii oameni care nu mai pot suporta durerea lutului, îşi strigă mama. Există mărturii de pe front cum că unii soldaţi tineri, grav răniţi, îşi strigau mama. Este ştiut că înjurătura de mamă este cea mai mare jignire. Pentru că mama care te-a legănat la sân este lucrul cel mai sfânt. Dar „Maica cerului?” Dar „Împărăteasa lumii”?!
Pricesne drese. Drese de Gh. Varganici, după cum şi mărturiseşte: „am corectat versurile…, mi-am luat libertatea de a folosi silabisirea mai des întâlnită la partiturile psaltice…, am încercat să fac aceste pricesne cât mai uşor de cântat în grup…”. Culegerea se încheie cu „Primăvară dulce”, de unde înţelegem că natura mereu renaşte, primăvara simbolizând Învierea Mântuitorului, momentul înălţător care aprinde lumina speranţei.
Îl felicităm din toată inima pe Gheorghe Varganici şi-i urăm drum lung şi plin de realizări în ale scrisului!
„A bătut la uşa ta Cineva. / O deschide, nu mai sta! / Nu-L lăsa să plece trist, poate niciodată / Mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată.”
Lenuţa Rusu,
Fălticeni
Comentarii