Semnificaţia teologică şi simbolurile liturgice, legate de momentul când „omul atinge limitele vieţii”, sunt strâns legate de Teologia Învierii, care trece prin Teologia Morţii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au ca fundament temeiuri biblice, patristice şi experienţa vie a Bisericii Ortodoxe.
Sf. Apostol Pavel denumeşte corpul omenesc „trupul morţii acesteia” (Romani 7, 24), „trupul smereniei noastre” (Filipeni 3, 21), care „moare în fiecare zi” (1 Corinteni 15, 31), şi în cele din urmă este „dat morţii” (Romani 8, 32). Prin aceste epitete, Sf. Ap. Pavel nu-i minimalizează valoarea trupului de „templu al lui Dumnezeu” şi al „Duhului Sfânt” (1 Corinteni 3, 16-17; 6, 19), ci ne arată doar vulnerabilitatea, fragilitatea şi temporalitatea lui şi nicidecum dispariţia lui totală, întrucât şi după moarte trupul rămâne „templu al lui Dumnezeu” şi „persoană umană”, ne tâlcuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, deoarece harul primit prin Sfintele Taine (Botez, Mirungere, Maslu, Spovedanie, Împărtăşanie etc.) nu se „retrage”, ci rămâne, ca o pecete, în trupul neînsufleţit, în legătură tainică cu sufletul, în aşteptarea Învierii celei de obşte, cu acelaşi „trup al morţii”.
Cu cât ne îndreptăm spre finalul vieţii, dacă suntem în Hristos (2 Corinteni 5, 17), devenim făptură nouă (2 Corinteni 5, 17) şi cu cât trecem şi scădem (2 Corinteni 4, 16-17), „cu atât devenim şi adăugăm fiinţă”, prin harul lui Dumnezeu.
„Moartea este o funcţie a vieţii”, evenimentul unic al vieţii, Marea Trecere, adică Paştele perpetuu al omului spre întâlnirea cu Hristos. Cel ce ignoră aceste dimensiuni duce o viaţă superficială. Aşa cum percepi moartea, aşa înţelegi şi viaţa.
Ce este cimitirul?
Cimitirul este locul sacru unde vom fi îngropaţi, însă, reprezintă şi locul învierii noastre. Locul de vremelnică odihnă trebuie cumpărat (Facere 23, 9-13, 20; 25, 10; 49, 30; Faptele Apostolilor 7, 16 ) şi săpat în pământ (peşteră sau cavou-criptă) încă din timpul vieţii (Isaia 22, 16; Marcu 15, 46). Mormântul este loc al destinului comun atât în moarte, cât şi în înviere. Lipsa mormântului şi nepregătirea lui din timp este cel mai trist lucru, spune Eclesiastul 6, 3: pentru cel ce „nu are lor de îngropare zic: chiar şi fătul lepădat e mai fericit decât el”.
Taina morţii o putem, în parte, descifra prin revelaţia mântuitoare a lui Iisus Hristos, al cărei punct de plecare este Preasfântul Său Mormânt, care prin Învierea lui Hristos nu rămâne numai gol, ci rămâne şi deschis şi plin de Sfântul Aer. Astfel, Mormântul Învierii lui Iisus devine tronul biruinţei morţii, izvor şi matcă a învierii noastre şi constituie fundamentul Tradiţiei creştine a depunerii în pământ a trupurilor celor morţi, precum şi conturarea şi dezvoltarea slujbei de înmormântare şi a parastaselor transmise prin Sfânta Tradiţie a Bisericii.
Noul Regulament al cimitirelor (2020) este al doilea Regulament al cimitirelor din istoria Bisericii Ortodoxe Române şi are ca noutate faptul că în anexa lui sunt prezentate principalele documente utilizate în administrarea unui cimitir. Între acestea se numără registrul locurilor de înmormântare, modelul actului de concesiune şi diferitele modele de adeverinţe şi documente care trebuie eliberate. Mai aduce o serie de clarificări în ceea ce priveşte sensul unor termeni din vechiul regulament, în vederea unei aplicări unitare a principiilor înscrise, dar subliniază şi nevoia de a menţine o bună organizare şi o evidenţă care vin în beneficiul tuturor, al administratorului cimitirului şi al celor care au locuri de înmormântare. Sunt avute în vedere toate cimitirele, inclusiv cele mai mici, de la sate, care pot fi şi ele sistematizate. Expresia dragostei şi a cinstirii noastre fată de cei trecuţi la Domnul în nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice se manifestă prin modul în care ştim să îngrijim cimitirele şi locurile de odihnă ale celor adormiţi. Modul în care ştim să ne cinstim înaintaşii trebuie să se reflecte şi în această atitudine cuviincioasă a noastră. Este un demers amplu care cuprinde atât o acţiune administrativă, cât şi una concretă.
În concepţia creştinească, mormântul reprezintă locuinţa sau casa de vremelnică odihnă (nu de veci) a răposatului, în care acesta urmează să îşi găsească odihna până la a doua venire a Mântuitorului. Îngrijirea spaţiului sacru în care se află îngropate trupurile celor adormiţi constituie o îndatorire şi o responsabilitate a creştinilor de a păstra aprinsă flacăra pomenirii din neam în neam sau din generaţie în generaţie a celor decedaţi, mai ales a eroilor care s-au jertfit pentru apărarea credinţei şi a patriei. Această cinstire a cimitirelor este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte şi mărturiseşte că iubirea este mai tare decât moartea.
Ce este deshumarea si de unde provine acest obicei?
Conform definiţiei din dicţionar, deshumarea presupune procesul de dezgropare a osemintelor unui mort.
Potrivit tradiţiei străvechi, românii îşi dezgropau morţii la trei ani de la moartea unui copil, la cinci ani de la moartea unui tânăr şi la şapte ani de la moartea unui bătrân. În ţara noastră obiceiul deshumării după şapte ani a fost adus de la Sfântul Munte Athos, unde datorită pământului stâncos locurile de înmormântare erau şi mai limitate.
Din cauza lipsei de spaţiu, în special din marile oraşe, deshumarea şi reînhumarea osemintelor a devenit o practică foarte frecventă. În tradiţia creştină se obişnuieşte ca deshumarea să aibă loc după şapte ani de la deces, tocmai pentru faptul că atunci are loc ultima slujbă creştină de pomenire nominală, apoi se trece în pomelnicul comun al familiei.
Foarte important de menţionat este faptul că deshumările, din punct de vedere legal, nu se efectuează decât cu aprobarea organelor sanitare competente şi numai la termenele prescrise de lege. Deshumarea mai poate interveni şi în cazul cercetărilor penale, cu ordinul organelor competente.
Cine poate cere deshumarea?
Conform noului regulament pentru cimitire, deshumarea poate fi solicitată de către concesionarul sau concesionarii (dacă sunt mai mulţi) mormântului respectiv. Acesta este cel care completează formularul tip pentru eliberarea adeverinţei de deshumare şi ataşează la aceasta şi restul actelor necesare pentru autorizaţia de deshumare şi transportul osemintelor ce urmează a fi mutate.
Când şi cum se poate realiza deshumarea?
Deshumarea persoanelor decedate se poate face numai după 7 ani de la data înhumării, pe baza adeverinţei eliberate în acest scop de administraţia cimitirelor.
În mod excepţional, deshumarea se poate face şi înainte de expirarea termenului prevăzut la alineatul precedent, după cum urmează:
- a) după împlinirea termenului de un an de la data înhumării şi numai în perioada 1 noiembrie – 31 martie, pe baza adeverinţei eliberată de centrele sanitare şi antiepidemice teritoriale, în scopul reînhumării persoanei decedate în alt loc de înhumare.
- b) indiferent de data când a avut loc înhumarea, pe baza dispoziţiei date, potrivit legii, de procuratură sau de instanţele judecătoreşti.
Ce documente sunt necesare pentru aprobarea deshumării?
> certificatul de deces al defunctului ale cărui oseminte urmează a fi deshumate (original şi copie);
> BI / CI / Paşaport a concesionarului (titularul locului de înhumare) care formulează cererea de deshumare (copie şi original);
În situaţia în care sunt mai mulţi titulari ai dreptului de concesiune (sunt menţionate mai multe persoane pe actul de concesiune) şi nu există partaj de folosinţă (nu se menţionează pe act împărţirea locului în teren) se va obţine acordul scris al celorlalţi concesionari cu privire la realizarea deshumării.
> Cererea titularului de contract de concesiune în vederea deshumării / reînhumării osemintelor în acelaşi loc/ în alt loc (original);
> Contractul de concesiune a locului de înhumare (copie şi original);
> Aviz sanitar eliberat de Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană – în cazul deshumărilor realizate în mormintele ce au o vechime mai mică de 7 ani;
> Chitanţa care atestă plata la zi a contribuţiei pentru îngrijirea cimitirului, original şi copie;
> Declaraţie – consimţământ (conform prevederilor Regulamentului (U.E.) nr. 679/2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi liberă circulaţie).
Exhumările/Deshumările şi reînhumările se fac de către administraţiile cimitirelor, în prezenţa familiei persoanei decedate sau a unui reprezentant al acesteia şi a administratorului cimitirului, cu respectarea normelor sanitaro – antiepidemice.
In cazul exhumărilor dispuse de parchet sau de instanţa judecătorească la reînhumare este obligatorie prezenţa reprezentantului acesteia.
În cazul în care la expirarea termenelor de atribuire în folosinţă a locurilor de înhumare, membrii familiei persoanei decedate sau reprezentantului acesteia, nu au luat măsuri pentru efectuarea deshumării, aceasta va fi făcută de către administraţia cimitirelor după 60 de zile de la data când s-a solicitat în scris celor în cauză să procedeze la deshumare.
Toate deshumările şi reînhumările trebuie consemnate de către delegatul parohiei, al mănăstirii sau al Centrului eparhial în Registrul locurilor de înmormântare, unde, pe lângă acesta, va semna reprezentantul instituţiei de Stat, care a efectuat deshumarea. Dacă familia decedatului a fost notificată regulamentar, dar la deshumare nu s-a prezentat niciun reprezentant al acesteia, delegatul parohiei, al mănăstirii sau al Centrului eparhial va menţiona în registru şi absenţa oricărui reprezentant.
Pr. EMIL BĂRBOŞELU
Comentarii